Faceți căutări pe acest blog

marți, 22 octombrie 2013

Aniversari culturale 22.10.2013 (Pablo Casals)

22.10.1973 S-a stins din viaţă, la San Juan, Puerto Rico, PABLO CASALS –  violoncelist şi compozitor spaniol

40 ani de la moartea violoncelistului şi compozitorului spaniol

Pablo Casals, pe numele adevărat Pau Casals i Defilló, s-a născut pe 29 decembrie 1876, în El Vendrell, Catalonia, Spania. Tatăl său, Carles Casals i Ribes (1852-1908), cânta la orga parohiei. El a fost cel care la învăţat pe Pablo să cânte la pian, vioară şi orgă. La vârsta de patru ani Casals putea cânta la vioară, pian şi orgă, la şase ani a cântat la vioară suficient de bine pentru a efectua un solo în public. La cererea lui, tatăl său i-a construit un violoncel brut, folosind o tărtăcuţă. Când Casals avea unsprezece ani, a auzit pentru prima dată un violoncel real şi a decis să se dedice acestui instrument.  În 1888 mama sa, Pilar Defilló de Casals, l-a dus la Barcelona, unde l-a înscris la Şcoala Municipală de Muzică. Aici a studiat violoncelul, teorie muzicală şi pian. În 1890 el a descoperit într-un magazin second-hand o copie zdrenţuită de şase suite de violoncel ale lui Bach. Casals va face mai târziu o versiune proprie a celor şase suite. A făcut progrese uluitoare ca violoncelist, astfel că, la paisprezece ani, pe 23 mai 1891 a dat un recital solo la Barcelona​​. A absolvit de şcoala cu onoruri cinci ani mai târziu. În 1893, compozitorul catalan Isaac Albéniz care l-a auzit cântând, l-a invitat să cânte la concerte în palat, apoi a primit o bursă regală pentru a studia compoziţia la Conservatorul Real de Música y Declamación în Madrid cu Víctor Mirecki.  În 1895 a plecat la Paris, unde, după ce şi-a pierdut bursa din Catalonia, şi-a câştigat traiul cântând ca al doilea violoncel în orchestra teatrului Folies Marigny. În 1896, s-a întors în Catalonia şi a primit un post la  Şcoala Municipală de Muzica din Barcelona. A mai fost numit violoncelist principal în orchestra Operei din Barcelona. În 1897 a apărut ca solist cu Orchestra Simfonică Madrid  şi a fost decorat cu Ordinul Carlos III. În 1899, Casals a cântat la Crystal Palace din Londra pentru Regina Victoria. Pe 12 noiembrie şi 17 decembrie 1899, a apărut ca solist la concertele Lamoureux la Paris. A vizitat Spania şi Ţările de Jos cu pianistul Harold Bauer în 1900-1901, în 1901-1902 a făcut primul său turneu din Statele Unite, iar în 1903 a vizitat America de Sud. La 15 ianuarie 1904, Casals a fost invitat sa cânte la Casa Albă de către preşedintele  Theodore  Roosevelt.  În 1914 Casals s-a căsătorit cu vedeta şi cântăreaţa americană Susan Metcalfe, de care s-a separat în 1928, dar nu a divorţat până în 1957. Casals a făcut primele sale înregistrări în 1915. Mai târziu, în Paris, Casals a înfiinţat un trio cu pianistul Alfred Cortot şi violonistul Jacques Thibaud, au cântat în concerte şi au făcut înregistrări până în 1937. Casals a înfiinţat în 1919, în Barcelona, ​​Orchestra Pau Casals şi a condus primul său concert pe 13 octombrie 1920. Odată cu izbucnirea Războiului Civil Spaniol în 1936, Orchestra Pau Casals şi-a încetat activitatea. Casals a fost un susţinător înfocat al guvernului republican spaniol, iar după înfrângere a promis că nu se mai întoarce în Spania, până când democraţia nu este restabilită. Casals a evoluat la Gran Teatre del Liceu, pe 19 octombrie 1938, fiind ultima sa apariţie în Catalonia înainte de exilul său.  El s-a stabilit în satul francez Prada de Conflent, în apropiere de frontiera spaniolă catalană, între 1939 şi 1942 a avut apariţii sporadice ca violoncelist în zona neocupată din sudul Franţei şi în Elveţia. Atât de acerbă a fost opoziţia sa faţă de regimul dictatorial al lui Francisco Franco în Spania, încât a refuzat să apară în ţările care au recunoscut guvernul spaniol autoritar. El a făcut o excepţie notabilă, când a luat parte la un concert de muzică de cameră la Casa Albă pe 13 noiembrie 1961, la invitaţia preşedintelui John F. Kennedy, pe care îl admira. La 6 decembrie 1963, Casals a fost distins în SUA cu Medalia Prezidenţială a Libertăţii. În 1950 şi-a reluat cariera de dirijor şi violoncelist la Prades Festival, organizat pentru a comemora  bicentenarul de la moartea lui Johann Sebastian Bach, Casals a fost de acord să participe, cu condiţia ca toate veniturile încasate să meargă la un spital de refugiaţi în apropiere de Perpignan. În 1952, Casals a întâlnit-o pe Marta Angélica Montanez y Martinez, o studentă, de 17 de ani, din Puerto Rico care a venit în Spania pentru a participa la Festival. Casals a fost foarte impresionat de ea şi a încurajat-o să se întoarcă la Mannes College of Music din New  York să-şi continue studiile. A continuat să conducă Festivalul Prades până în anul 1966. Casals a călătorit în Puerto Rico în 1955, iar în anul următor a inaugurat Festivalul Casals. În 1955 Casals s-a căsătorit cu a doua soţie Francesca Vidal de Capdevila, care a murit în acelaşi an. În 1957, la vârsta de 80 de ani, Casals s-a căsătorit cu Marta Montanez y Martinez, de 22 de ani. Pablo şi Marta şi-au făcut reşedinţa permanentă în oraşul Ceiba şi au locuit într-o casă numită El Pessebre. El a avut un impact major pe scena muzicii din Puerto Rico, prin înfiinţarea orchestrei Symphony Orchestra Puerto Rico în 1958 şi a Conservatorului de Muzică din Puerto Rico, în 1959. Casals a fost, de asemenea, şi compozitor. Opera sa cea mai eficientă este La Sardana, din 1926. Una dintre ultimele sale compoziţii a fost Imnul Naţiunilor Unite. Casals a murit pe 22 octombrie 1973, în San Juan, Puerto Rico, la vârsta de 96 de ani şi a fost îngropat la Puerto Rico National Cemetery. 




Surse: fr.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.classicfm.com; www.lastfm.es; www.prades-festival-casals.com;

luni, 21 octombrie 2013

Aniversari culturale 21.10.2013 (Alfred Nobel)

21.10.1833 S-a născut, la Stockholm, Suedia  ALFRED NOBEL – inventator suedez

180 ani de la naşterea inventatorului suedez

Alfred Nobel, pe numele întreg Alfred Bernhard Nobel, s-a născut pe 21 octombrie 1833 în oraşul Stockholm, Suedia, în sânul unei familii unde ştiinţa şi cunoaşterea se aflau la mare preţ. A fost cel de-al treilea fiu al lui Immanuel Nobel şi al Andriettei Ahlsell Nobel. A avut 3 fraţi: Robert, Ludwig şi Emil. Tatăl său, un reputat om de ştiinţă şi inventator al vremii, era descendent al celebrului savant suedez Olof Rudbeck. A fost atras, în perioada adolescenţei, de tainele chimiei, pe care le-a studiat cu unul din cei mai prestigioşi profesori din acea perioadă, Nikolai Nicolaevici Zinin. Tânărul era deja un om polivalent la vârsta de doar 17 ani vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana dar marea sa dragoste a rămas chimia. După împlinirea vârstei de 18 ani, Alfred a călătorit în Statele Unite unde, pentru o perioadă de 4 ani, şi-a aprofundat studiile de chimie sub îndrumarea profesorului John Ericsson. Întors în Suedia natală, alături de tatăl său, Alfred decide să îşi continue cercetările în Franţa. Fire deosebit de inteligentă şi pragmatică, tânărul suedez intuieşte valoarea şi importanţa explozibililor în diversele domenii de activitate ale proaspăt instalatei Epoci Industriale. Începe să facă cercetări asupra explozibililor, în paralel cu comercializarea nitroglicerinei, cel mai puternic explozibil al vremii, descoperit în anul 1847 de către Ascanio Sobrero. Experimentează şi combină noi formule ale puternicului exploziv lichid, încercând să creeze un tip de nitroglicerină cât mai stabil posibil, care să nu explodeze la cele mai mici mişcări. Cumplita explozie din anul 1864, de la propria fabrică de explozibili Heleneborg, din Stockholm, duce la moartea tragică a 5 oameni, printre aceştia aflându-se şi mezinul familiei Nobel, fratele lui Alfred, Emil. Profund şocat şi considerându-se vinovatul moral din spatele tragediei, Alfred Nobel mai primeşte o lovitură din partea autorităţilor suedeze, care iau decizia de a-i închide uzina, considerând activităţile din domeniul explozibililor ca fiind prea periculoase pentru a mai putea fi permise. Alfred nu s-a lăsat doborât de primele insuccese din cariera sa, care se anunţa a fi una de excepţie. După ce autorităţile suedeze i-au interzis să mai facă experimente pe raza capitalei Stockholm, Alfred îşi amenajează un laborator în apropierea Lacului Malaren, o zonă izolată, fără aşezări umane. Afectat profund nu doar de moartea fratelui său, dar şi de miile de decese ale minerilor din întreaga Europă, care foloseau drept principal explozibil periculoasa nitroglicerină, Alfred Nobel îşi dedică toate eforturile descoperirii unui explozibil sigur şi eficient. Porneşte având ca material de bază tot nitroglicerina, căreia îi adaugă diferite tipuri de substanţe amelioratoare. Varianta norocoasă s-a dovedit a fi kieselgur-ul, numit şi diatomită, o rocă sedimentară silicioasă, pe care l-a amestecat cu nitroglicerina, transformând astfel periculosul lichid explozibil într-o pastă care ulterior s-a solidificat. Noua substanţă avea aceeaşi forţă de explozie devastatoare a nitroglicerinei, doar că era mult mai stabilă şi rezistentă la şocurile mecanice. Alfred Nobel a botezat-o, în premieră, dinamită şi a patentat-o în anul 1867. Pentru a fi detonată cu succes şi în condiţii sigure, genialul om de ştiinţă a mai inventat şi sistemul de detonare clasic - capsa explozivă care se ataşa la capătul batoanelor de dinamită şi care era activată prin intermediul fitilului aprins. Pe data de 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului Suedezo-Norvegian din Paris, marele inventator avea să anunţe în public crearea premiului care-i va purta numele. Alfred Nobel a murit, în urma unui accident vascular, pe data de 10 decembrie 1896, în vila sa din San Remo, Italia.



Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.descopera.ro; www.scientia.ro; www.nobelprize.org;

duminică, 20 octombrie 2013

Aniversari culturale 20.10.2013 (Alessandro Achillini)

20.10.1463 S-a născut, la Bologna, Italia  ALESSANDRO ACHILLINI – filozof şi medic italian

550 ani de la naşterea filozofului şi medicului italian


Alessandro Achillini s-a născut pe 20 octombrie 1463 la Bologna, tatăl său fiind Claudio Achillini. A studiat medicina şi filozofia la Universitatea din Bologna şi timp de trei ani filozofie în Paris, devenind un filozof dialectic şi eminent. S-a licenţiat în Bologna pe 07 septembrie 1484, prima dată în logică, apoi în 1487 în filozofie naturală, presupunând că în 1494 în medicină. În 1494 el a publicat în Bologna “Quodlibeta de intelligentiis şi în anul 1498 “De orbibus libri quattuor”, expunând o cosmologie conform căreia planetele se învârt în jurul Pământului pe sisteme de sfere concentrice. În 1501 a publicat “Opus septisegmentatum”. După terminarea războiului, în 1506, Alessandro Achillini a fost forţat să fugă în Padova, acolo a predat filozofie. Doi ani mai târziu, la 14 septembrie 1508, s-a întors la Bologna, unde a predat filozofia şi medicina, până la moartea sa. Alessandro Achillini s-a stins din viaţă pe 2 august 1512, la Bologna. El este înmormântat în biserica Sf. Martin din Bologna. Alessandro Achillini nu s-a căsătorit niciodată. Multe din lucrările sale de anatomie umană au fost publicate postum, cum ar fi “Humani corporis anatomie” în 1516, la Veneţia. 


Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; books.google.ro; www.encyclopedia.com; it.wikipedia.org;

joi, 17 octombrie 2013

Aniversari culturale 17.10.2013 (Georg Büchner)

17.10.1813 S-a născut, la Hesse-Darmstadt, Germania  GEORG BÜCHNER – scriitor german

200 ani de la naşterea scriitorului german


Georg Büchner, numele complet Karl Georg Büchner, s-a născut la 17 octombrie 1813, în Marele Ducat de Hesse-Darmstadt. În anul 1825 se înscrie la Liceul Ludwig Georg din Darmstadt iar în anul 1831 pleacă să studieze medicina la Strasburgh. În acea perioadă, deja se vedeau semnele unei conştiinţe morale şi politice ascuţite, fiind interesat îndeaproape de mişcarea de reînnoire socială şi istoria Revoluţiei franceze. Astfel, a luat contact cu un grup radical de studenţi implicat în politică. Influenţat de acesta, participă la înfiinţarea „Societăţii Drepturilor Omului“. În 1834 scrie împreună cu agitatorul politic Pastorul Weidig un pamflet ilegal intitulat Curierul Hessian, considerat până astăzi una dintre cele mai strălucite broşuri politice de limbă germană, care a displăcut însă foarte tare autorităţilor. Büchner a fost imediat denunţat ca autor al pamfletului, dar din lipsă de probe şi pe baza propriei mărturii de nevinovăţie se amână arestarea şi i se permite să se întoarcă în Darmstadt. În cinci săptămâni, în anul 1835, scrie în secret tragedia Moartea lui Danton. În luna martie a aceluiaşi an fuge la Strassbourg pentru a evita arestarea şi nu se mai întoarce niciodată în Germania şi nici nu se va mai implica în politică. În 1836 scrie comedia romantică Leonce şi Lena pentru a participa la un concurs literar. Construită pe o structură comică, de basm, piesa abordează subiecte serioase, investigând limitele impuse libertăţii oamenilor de convenţiile sociale şi morale. În acelaşi an, începe lucrul la piesa Woyzeck, rămasă neterminată, care povesteşte istoria soldatului slav care, persecutat de către superiorii săi prusaci, se hotărăşte să-şi ia viaţa şi o ucide pe soţia sa, care l-a trădat. Piesa se bazează pe un caz real despre care există documente din 1820, când bărbierul Woyzeck a fost judecat şi condamnat la moarte. Lucrările lui literare includ şi două traduceri din Victor Hugo, Lucrezia Borgia şi Maria Tudor, piesa Pietro Aretino, care s-a pierdut şi nuvela neterminată Lenz. Aceasta descrie, într-o limbă frumoasă şi o subtilă analiză psihologică, destinul dramatic şi dezechilibrul mental al unuia dintre poeţii fondatori ai Sturm und Drang. În 1836 devine doctor în filozofie şi lector de ştiinţele naturii la Zürich. Pe 19 februarie 1837, Georg Büchner moare de tifos la Zürich la nici 24 de ani. În anul 1895 Leonce şi Lena este reprezentată pentru prima dată la Műnchen, abia în anul 1910 Moartea lui Danton este reprezentată la Hamburg şi în anul 1913 Woyzeck este reprezentată pentru prima oară la Műnchen. Astăzi este considerat un predecesor al naturalismului şi al expresionismului. 


Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; editura.liternet.ro; www.observatorcultural.ro; commons.wikimedia.org;

miercuri, 16 octombrie 2013

Aniversri culturale 16.10.2013 (Maria Antoaneta)

16.10.1793 S-a stins din viaţă, la Paris, Franţa, MARIA ANTOANETA –  regina Franţei

220 ani de la moartea reginei  Franţei

Maria Antoaneta, pe numele întreg Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, s-a născut la Palatul Hofburg din Viena pe 2 noiembrie 1755. Arhiducesa Maria Antonia a fost fiica cea mică a lui Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi a Mariei Theresa, regină a Ungariei şi Boemiei. Mariei Antonia îi plăcea muzica şi a învăţat să cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans. La 10 ani se lupta să citească şi să scrie în germană, vorbea puţin şi cu dificultate franceza şi foarte puţin italiana – trei limbi care erau vorbite frecvent în familia imperială. A învăţat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. În acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puţin strictă decât cea de la Versailles, iar dansurile erau mai puţin complexe. Maria Antoaneta a părăsit Viena în aprilie 1770, la vârsta de paisprezece ani. La 17 aprilie 1770 a renunţat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, şi la 7 mai a trecut graniţa cu Franţa. Căsătoria dintre Delfinul Franţei, viitorul Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta a avut loc la 16 mai 1770 la Palatul Versailles. Pe masură ce s-a maturizat, Maria Antoaneta a reuşit să se reabiliteze ca soţie, mamă şi regină. Abia în 1777 se consuma căsătoria dintre Maria Antoineta şi soţul ei, iar un an mai târziu se va naşte primul copil, Maria Terezia Carolina. În 1781 se naşte primul fiu, Delfinul Ludovic-Iosif, care însă va muri şapte ani mai târziu de tuberculoză. În 1785 Maria Antoaneta naşte un al doilea fiu, pe Ludovic Carol al Franţei. În 1780 Maria Antoaneta apare pentru prima dată pe scenă la Teatrul din Trianon, realizându-şi visul de a deveni actriţă. Şase ani mai târziu va da naştere unei fiice, Sofia Beatrice, care însă moare înainte de a împlini vârsta de un an. Regatul francez trecea printr-o criza financiară de proporţii, partial şi din cauza luxului şi a capriciilor costisitoare ale reginei. Bogăţia, fastul şi rafinamentul de la Curte contrastau în mod izbitor cu mizeria în care trăia poporul. Situaţia s-a agravat până la izbucnirea Revoluţiei franceze, popularitatea familiei regale fiind în continuă scădere. La 14 iulie 1789 are loc căderea Bastiliei şi se declanşează Revoluţia franceză, eveniment ce marchează sfârşitul monarhiei absolute în Franţa. În această perioadă grea, Maria Antoaneta, care renunţase la obiceiurile ei frivole şi la excesele de tot felul, rămâne alături de soţul şi copiii ei, împlinindu-şi cu gravitate datoria de soţie şi mamă, deşi avea posibilitatea să scape de furia poporului. O schimbare de atitudine, care fac din această regină neînţeleasă izvor de legendă. În 1792 Franţa este declarată Republică. În acelaşi an se declară război Austriei, Maria Antoaneta devenind astfel – în mod oficial – duşman străin al Franţei. Regele şi regina, prizonieri ai propriei lor poziţii sociale, sunt acuzaţi de înaltă trădare. Maria Antoaneta este despărţită de fiul său şi închisă la Conciergerie, în Paris. Regele Ludovic al XVI-lea este ghilotinat la 21 ianuarie, 1793. În acelaşi an, pe 16 octombrie, Maria Antoaneta este la rândul său executată prin ghilotinare, în piaţa Place de la Concorde, din Paris, Franţa.



Surse: ro.wikipedia.org; www.femeia.ro; istoriculzilei.blogspot.ro; istoriiregasite.wordpress.com; www. dedragoste.com;

marți, 15 octombrie 2013

Aniversari culturale 15.10.2013 (Carol al II-lea)

15.10.1893 S-a născut, la Castelul Peleş, Sinaia  CAROL al II-lea – rege al României

120 ani de la naşterea regelui României

Carol al II-lea s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Castelul Peleş, Sinaia, fiind primul fiu al cuplului princiar al României, Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de Edinburg. Carol a fost primul Hohenzollern născut în ţara noastră, botezat conform Constituţiei, în confesiunea ortodoxă. Inteligent şi cultivat, cu o personalitate carismatică, prinţul Carol beneficiază din partea regelui Carol I de o neasemuită afecţiune. Principele Carol şi-a petrecut primii ani ai copilăriei la castelul Peleş, sub atenta supraveghere a monarhului României independente. Carol I şi-a asumat responsabilitatea educării micului vlăstar regal. Pregătirea sa a fost încredinţată profesorilor particulari  precum Gheorghe Murgoci sau Nicolae Iorga, renumitul om de cultură român, cel care  aprofundează cunoştinţele prinţului Carol despre limba, literatura, istoria şi geografia ţării. La vârsta de nouă ani, Arnold Mohrlen, pedagog elveţian, devine educatorul prinţului Carol. Din adolescenţă, prinţul era preocupat de lectură, botanică, dar şi de instrucţie şi uniformele militare. Este absolvent al Şcolii militare din Bucureşti unde îşi susţine bacalaureatului în anul 1912. Ca şi Ferdinand, începând din ianuarie 1914, urmează Academia Militară de la Potsdam, din Germania. A trecut prin toate gradele militare, de la sublocotenent în 1908 la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său la 27 septembrie 1914, Carol devine principe moştenitor, iar două luni mai târziu, devine senator de drept în Reprezentanţa Naţională. La 20 de ani, la moartea lui Carol I, principele era un tânăr cultivat, cu o personalitate puternică. La 21 februarie 1920 principele Carol plecă în călătorie în jurul lumii timp de şapte luni. La 20 septembrie ajunge în Europa, la Londra, pentru ca o lună mai târziu să se reîntoarcă în România. În acestă perioadă, principele Carol a legat prietenii durabile cu importante personalităţi ale ţărilor vizitate. În 1921, o cunoaşte pe principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Cei doi se căsătoreasc în acelaşi an, la 10 martie, la Atena. Pe 25 octombrie 1921, se năştea la castelul Foişor de la Sinaia, Mihai, viitorul rege al României. În anul 1925, Carol o cunoaşte pe Elena Lupescu, cea care avea să joace un rol fundamental în biografia regală. Carol a fost proclamat rege pe 8 iunie 1830. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, România a cunoscut un avânt economic fără precedent, datorat,  în parte, şi numeroaselor vizite ale monarhului în ţări europene, încununate de reuşite diplomatice şi economice. Interesul regelui pentru dezvoltarea industriei, agriculturii, comerţului, dotarea armatei, participarea la numeroase expoziţii, ascensiunea culturală şi a artelor i-au atras dragostea şi simpatia poporului român. Dezamăgirea regelui Carol al II-lea faţă de  activitatea clasei politice româneşti din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, îl determină să ia măsuri drastice, ajungându-se  în cele din urmă la  îngrădirea sistemului democraţiei parlamentare. Apogeul politicii autoritare a regelui este atins în 1938, an în care este decretată dictatura regală şi desfiinţarea partidelor politice, înlocuite de un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Anii care au urmat aveau să grăbească sfârşitul României Mari: în august 1939, între Germania şi URSS s-a semnat un protocol secret, care prevedea împărţirea teritorială a României. Această înţelegere a fost pusă în aplicare un an mai târziu, când URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, iar Ungaria, sprijinită de către germani, Ardealul de Nord-Vest. Pierderea acestor teritorii fără să se fi tras nici un foc de armă a fost considerată o ruşine naţională, iar Carol a devenit ţinta naţionaliştilor. Lipsa sprijinului intern şi internaţional, incapacitatea de a face faţă manifestărilor de nemulţumire, îl determină pe regele Carol II să abdice, la 6 septembrie 1940, în favoarea fiului său Mihai I. În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, suveranul părăseşte România, însoţit de Elena Lupescu. După îndelungi peregrinări prin întreaga lume, se stabileşte în Portugalia la Estoril, la Villa Mar del Sol, unde se stinge din viaţă, la 3 aprilie 1953.



Surse: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; monarhia.3x.ro; peles.ro; casa-regala.blogspot.ro; istoriiregasite.wordpress.com; www.mlnar.ro;

luni, 14 octombrie 2013

Aniversari culturale 14.10.2013 (Ciprian Porumbescu)

14.10.1853 S-a născut, la Şipotele Sucevei  CIPRIAN PORUMBESCU – compozitor român

160 ani de la naşterea compozitorului român


Ciprian Porumbescu, pe numele său adevărat Ciprian Golembiovski, s-a născut pe 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei. Tatăl său este preotul Iraclie Golembiovski iar mama sa este Emilia Clodnitchi, de origine poloneză. Are o sora mai mare, Mărioara. Ciprian Porumbescu a început şcoala la Ilieşti, unde compozitorul şi profesorul Carol Miculi i-a dat primele lecţii de vioară, apoi a continuat studiul muzicii la Suceava, unde între anii 1863 şi 1873 urmează gimnaziul superior. În 1871 la aniversarea a 400 de ani de la zidirea mănăstirii Putna, alături de Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, şi alţii, a participat şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenţa cu minunatul său talent de a cânta la vioară. Între 1873-1877 studiază teologia ortodoxă la Cernăuţi. Conduce corul Societăţii Culturale "Arboroasa" din Cernăuţi. Se îndrăgosteşte de Berta Gordon, fiica unui pastor protestant de la Ilieşti. De aceasta se desparte cu greu când pleacă pentru aşi continua studiile la Viena. În anul 1876 moare Emilia, mama lui Ciprian Porumbescu. În anul 1877 Ciprian Porumbescu a fost arestat, timp de trei luni, pentru activitatea sa politică, aici a scris noua sa compoziţie “Suspinul prizonierului”. În închisoare se îmbolnăveşte de tuberculoză. În toamna anului 1878 Ciprian Porumbescu s-a înscris la facultatea de filozofie a Universităţii ce se înfiinţase la Cernăuţi. La îndemnul lui Iraclie, Ciprian a făcut o cerere de bursă către Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina. După ce primeşte o bursă de studii, între 1879-1881 îşi continuă studiile la "Konservatorium fur Musik" din Viena, unde dirijează corul Societăţii Studenţeşti "România Jună". Studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni despre muzica corală de la Franz Krenn. Se perfecţionează în teoria muzicii, în particular, tot la Viena, cu Eusebie Mandicevschi, compozitor bucovinean. În anul 1880 scoate la Viena o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece: Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români:  "Cântecul gintei latine", "Cântecul tricolorului", "Imnul unirii - Pe-al nostru steag", prima lucrare de acest gen din literatura noastră semnată cu numele Ciprian Golembiovski-Porumbescu. Cu doi ani înainte de trecerea în nefiinţă, în 1881 îşi schimbă numele de familie în Porumbescu. Între 1881-1883 este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov. La 11 martie 1882 are loc premiera operetei Crai nou, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Spectacolul se reia pe 12 şi 23 martie. Printre lucrările sale se numără "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenada", "la malurile Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Odă ostaşilor români" şi altele.  La 8 noiembrie 1882 se organizează la Braşov un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a putea pleca la tratament în Italia. Pe 25 noiembrie pleacă în Italia în staţiunea Nervi. Cum starea de sănătate nu se ameliorează, la sfarsitul lunii februarie se întoarce în ţară, la Stupca, în Suceava. La 6 iulie1883, bolnav de tuberculoza, moare în casa de la Stupca.


Surse: George Sbârcea, Ciprian Porumbescu un cântăreţ al neamului, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984; ro.wikipedia.org; biografii.famouswhy.ro; www. tititudorancea.ro; biblioteca.ucoz.net; www.youtube.com;

duminică, 13 octombrie 2013

Aniversari culturale 13.10.2013 (Take Ionescu)

13.10.1858 S-a născut, la Ploieşti  TAKE IONESCU – politician român

155 ani de la naşterea politicianului român


Take Ionescu, pe numele adevărat Dimitrie Ghiţă Ioan, s-a născut pe 13 octombrie 1858 la Ploieşti, ca al doilea fiu, din patru. Tatăl, Ghiţă, era negustor activ, dar care a cunoscut falimentul în urma recesiunii de după o epidemie de holeră ce a sărăcit oraşul. S-a stabilit în Bucureşti, a muncit din greu şi ajutat de soţia sa, Eufrosina, a reuşit să prospere. Micul Take va merge la şcoala primară de la vârsta de 5 ani remarcându-se prin sârguinţă şi cuminţenie. La liceul "Sf.Sava" a intrat prin concurs de bursier clasându-se primul. În catalogul liceului s-a petrecut schimbarea numelui de familie din Ioan în Ionescu. În 1875 a publicat, în calitate de colaborator la "Revista Junimei", versuri şi nuvele, cea intitulată "Spiritele" dovedind natura înnăscută a puterii lui vizionare. Ghiţă Ioan îşi permite să-şi trimită şi al doilea copil să studieze dreptul la Paris asigurându-i lunar 15 napoleoni de aur. În Franţa a legat prietenii de-o viaţă cu viitoare personalităţi ale societăţii româneşti: Gr. Andronescu, C. Dissescu, C. Arion, Al. Djuvara, tot atunci fiind acolo şi Al. Marghiloman. Studentul Take a fost strălucit la învăţătură, avid de cultură şi tot mai preocupat de probleme ale societăţii. S-a remarcat de la început prin talentul său oratoric deosebit, apreciat de oamenii vremii cu apelativul „Tăchiţă gură de aur”. Cât priveşte studiile de la Paris, teza sa de doctorat s-a intitulat "La recherche de la paternité naturelle". Soseşte în ţară exact în timpul serbărilor prilejuite de ridicarea la rang de regat a României. Intră nu doar în Barou ci şi în vâltoarea politicii acelui timp de edificare a României moderne. Şi-a exercitat şi calitatea de jurnalist, colaborator la "Românul", sau fondator de ziar, "La Liberté”. De la 26 de ani a început să susţină o serie de conferinţe pe diverse teme de la tribuna Ateneului, conferinţe publice după cum era obiceiul timpului, modalitate de răspândire a diferitelor idei, a dezbaterilor. Din 1891 a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice deşi nu era deputat la acea dată. Take Ionescu îşi face un crez din dorinţa entuziastă de a promova unirea cu aceia aflaţi dincolo de munţi. Martie 1907 a însemnat izbucnirea celebrelor răscoale, atât de invocate de duşmanii democraţiei până astăzi. Treptat mişcarea s-a extins în restul ţării cu un pronunţat caracter social explicat prin lipsa de pământ suficient şi mai ales regimul contractelor agricole. Ianuarie 1908 a însemnat un moment important în viaţa politică a ţării prin constituirea Partidului Conservator-Democrat. Take Ionescul propune unificarea vieţii de stat a celor patru Românii, descentralizarea administrativă, autonomia bisericii şi egalitatea cultelor, protecţia muncii şi multe altele. În 1912 intră din nou în guvern de data asta alături de Titu Maiorescu. La izbucnirea războiului Take Ionescu a plecat în refugiu la Iaşi iar de acolo, când ocupaţia germană devenea învingătoare şi se pregătea semnarea tratatului de pace care ne punea într-o dificilă postură de învinşi, a primit permisiunea de a pleca la Paris, suportând umilinţa de a fi huiduit la trecerea prin Ploieştii săi natali de cei care aleseseră cealaltă cale. În pregătirea noului chip al României la începutul anului 1917 fuseseră elaborate marile reforme: agrară şi electorală în înţelegerea dintre Brătianu şi Take Ionescu. După alegerile din 1920 Take Ionescu intră din nou în guvernul condus de popularul Averescu, din nou ca ministru de externe. Peste un an se năştea Mica Înţelegere, parte din visul său. După demisia guvernului Averescu regele Ferdinand invită pe Take Ionescu să conducă dar votul de neîncredere dat cu speranţa că va reveni mareşalul, a dus de fapt la un guvern liberal. A fost prim ministru doar două luni. A fost ultima sa activitate politică. Părăsind guvernarea, în 1922, a plecat în Italia pentru o vacanţă necesară. A căzut victimă febrei tifoide de la o stridie. Şi-a continuat drumul prin Sicilia dar repede boala s-a instalat şi a fost internat la Roma. Cu toată îngrijirea dată de cei mai vestiţi medici, situaţia lui s-a agravat. Într-o dimineată de miercuri, la ora 10, Take Ionescu a închis ochii pe veci. Era 21 iunie 1922. Au fost funeralii naţionale. Trenul mortuar pornit din Roma a fost salutat la graniţa sârbă de oficialii guvernului iugoslav şi ca recunoştinţă aceluia care a prezidat logodna dintre regele Alexandru şi prinţesa Marioara. Pe teritoriul românesc în fiecare gară au fost manifestări spontane iar la apropierea de Bucureşti mecanicii zecilor de locomotive din staţie au salutat cu sirenele lor. Depus la Ateneu, sicriul a fost înfăşurat cu tricolorul. Vineri 30 iunie, sicriul urcat pe un afet de tun a fost urmat pe jos de principele moştenitor Carol şi cele mai înalte oficialităţi până la Gara de Nord spre a parcurge ultimul drum până la mănăstirea Sinaia. 



Surse: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www. romlit.ro; www. cadranpolitic.ro;

joi, 10 octombrie 2013

Aniversari culturale 10.10.2013 (Giuseppe Verdi)



10.10.1813 S-a născut, la Le Roncole, Italia GIUSEPPE VERDI – compozitor italian

200 ani de la naşterea compozitorului italian 




Giuseppe Verdi, Giuseppe Fortunino Francesco Verdi, s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole, în apropierea Parmei, Italia. Părinţii săi, Carlo Giuseppe Verdi şi Luigia Uttini, deţineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia. Încă de copil, Giuseppe ia lecţii de muzică de la organistul din comună, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată - un fel de clavecin. Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai ridicat. La Busseto, educaţia viitorului compozitor a fost pregnant influenţată de frecventele vizite la marea bibliotecă a şcolii iezuite locale. Verdi a luat primele lecţii de compoziţie de la Antonio Barezzi, devenit ulterior socrul său, care a întrezărit imediat talentul băiatului pentru muzică. În Busseto, el a urmat cursuri de educaţie generală şi a lucrat cu profesorii locali de muzică, a învăţat să cânte la orgă şi chiar a dirijat ocazional orchestra din localitate. Barezzi l-a convins pe Verdi să studieze la conservatorul din Milano dar cei de la Conservator au refuzat admiterea tânărului Verdi, pe motiv că nu ar avea sucient talent. La douăzeci de ani, Verdi a plecat la Milano să-şi continue studiile. A luat lecţii de contrapunct în timp ce participa la spectacole de operă şi la concerte, cu deosebire de muzică germană. Asociaţia milaneză Beaumonde l-a convins că ar trebui să urmeze o carieră specifică unui compozitor de muzică pentru teatru. La mijlocul anilor 1830, Verdi a participat la saloanele Salotto Maffei, găzduite la Milano de Clara Maffei. Şederea lui de trei ani la Milano a fost dicilă datorită greutăţilor financiare cu care s-a confruntat. A studiat cu Vincenzo Lavigna, un dirijor de la renumita Scala, care l-a familiarizat cu măreţia operei Don Giovanni a lui Mozart. Cu toate acestea, experienţa milaneză s-a dovedit a una puţin benecă, la nele acestei perioade nimeni neind în mod real interesat de capacităţile muzicale ale tânărului Verdi. Dispreţuit şi respins, Verdi a revenit la Busseto, devenind profesor de muzică şi, cu sprijinul lui Antonio Barezzi, a susţinut în 1830 prima reprezentaţie publică, la reşedinţa mentorului său. Pentru că a îndrăgit cu adevărat muzica lui Verdi, Barezzi l-a invitat să devină profesorul de muzică al icei sale, Margherita. Curând, între cei doi tineri s-a înripat o idilă, urmată de căsătorie la 4 mai 1836. Margherita a născut doi copii: Virginia Maria Luigia 1837şi Icilio Romano 1838. La Busseto, în 1839, şi-a finalizat opera Oberto. În noiembrie 1839, când Scala din Milano a decis să pună în scenă Oberto, Verdi s-a mutat cu familia în marele oraş. Cum opera s-a bucurat de un mare succes, Bartolomeo Merelli, impresarul Scalei, i-a oferit lui Verdi un contract pentru încă două lucrări. Cu toate acestea, Verdi a suferit o serie de teribile tragedii personale: decesul prematur al icei sale în 1838, urmat de moartea ului său în 1839 şi de a soţiei, în 1840. Următoarea sa operă, Rege pentru o zi - 1840, nu a avut succes, dar Nabucodonosor - 1842 a reprezentat primul său mare triumf, ind urmată de o altă operă devenită extrem de cunoscută, Lombarzii - 1843. Lucrările scrise după aceea au reprezentat numai capodopere: Rigoletto - 1851, La Traviata - 1853, Aida - 1871 şi cele două opere ale deplinei maturităţi, Otello - 1886 şi Falstaff - 1890. În timpul şederii la Milano, Verdi a suferit un accident vascular cerebral la 21 ianuarie 1901 şi a murit şase zile mai târziu, pe 27 ianuarie 1901.


Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; istoriiregasite.wordpress.com; www.classical-composers.org; www.youtube.com;

miercuri, 9 octombrie 2013

Aniversari culturale 9.10.2013 (Claude Perrault)

09.10.1688 S-a stins din viaţă, la Paris, Franţa, CLAUDE PERRAULT –  medic şi arhitect francez

325 ani de la moartea medicului şi arhitectului francez

Claude Perrault s-a născut pe 25 septembrie 1613, la Paris, într-o bogată familie burgheză al unui avocat parizian, Pierre Perrault şi soţia lui Paquette Le Clerc. Perrault provine dintr-o familie de negustori bogaţi din Touraine, care s-a mutat la Paris pentru a lucra ca avocat la Parlament. După căsătorie, în 1608, Pierre Perrault şi Paquette Le Clerc-Perrault au avut şapte copii, dar 2 dintre ei au murit de tineri, astfel Claude a rămas cu patru fraţi - Jean 1609-1669 avocat, Pierre 1611-1680 avocat şi om de ştiinţă mai târziu a dezvoltat conceptul de ciclul hidrologic, Nicolas 1624-1662 doctor în teologie la Sorbona, iar cel mai tânăr Charles 1628-1703 este autorul de renume mondial al unor cunoscute poveşti, cum ar fi Cenuşăreasa şi Frumoasa din pădurea adormită. Singura fiică Marie a murit la 13 ani şi François, un geamăn al lui Charles, a murit în iulie 1628 la doar 6 luni. Claude Perrault a fost educat la prestigiosul Collège de Beauvais şi apoi a studiat medicina la Universitatea din Paris. El a primit diploma de licenţă în 1639 şi doi ani mai târziu a primit diploma de master. După absolvire şi-a început cariera ca medic şi mai târziu a devenit lider al unui grup al Anatomiştilor, care a efectuat disecţii şi descrieri de diferite animale, 25 specii de mamifere, 70 specii de păsări şi 5 specii de reptile. El a propus două teorii, în ceea ce priveşte circulaţia sevei din plante şi creşteri embrionare din germeni preformate. Aceste teorii au fost extrem de influente în timpul vieţii sale şi mulţi ani după aceea. În 1681 el a început publicarea unei filozofii atotcuprinzătoare naturale, care a cuprins cercetările sale în anatomie, diverse aspecte ale animalelor şi fiziologie a plantelor şi acustică. În cel mai lung eseu, el a explicat sunetul ca o agitaţie de aer, mai degrabă decât conceptul de unde sonore. După douăzeci de ani de practică medicală, Claude şi-a îndreptat atenţia spre arhitectură şi acum el este cunoscut ca unul dintre arhitecţii care au realizat faţada de est a Luvrului, cunoscut sub numele de Colonnade, construit între 1665 şi 1680 şi citat peste tot ca un exemplu al fazei clasice de “stilul baroc francez”. Când regele Ludovic al XIV-lea a decis să reconstruiască Luvru, în 1660, Perrault a colaborat cu celebri arhitecţi Louis Le Vau, Charles Le Brun şi Francois d'Orbay să prezinte un model demn de concurenţă, şi a fost selectat proiectul său. Proiectele de arhitectură Perrault includ, de asemenea, multe alte clădiri din Paris observatorul  Academiei, biserica St-Benoît-le-Bétourné, biserica de Ste-Geneviève, un arc de triumf pe Rue St-Antoine, etc. Claude Perrault a devenit membru fondator al Academiei Franceze de Ştiinţe (Académie des Sciences ), încă de la data când a fost înfiinţată în 1666. Claude Perrault a murit de o infecţie, contractată în timpul unei disecţii pe o cămilă în Grădina Botanică de la Paris, pe data de 9 octombrie 1688, la Paris.






Surse: fr.wikipedia.org; history-computer.com; www. allposters.com; www.newadvent.org; 

marți, 8 octombrie 2013

Aniversari culturale 8.10.2013 (Vittorio Alfieri)

08.10.1803 S-a stins din viaţă, la Florenţa, Italia, VITTORIO ALFIERI –  scriitor şi filosof italian

210 ani de la moartea scriitorului şi filosofului italian

Contele Vittorio Alfieri s-a născut pe 16 ianuarie 1749, la Asti, Piemont, într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, educaţia sa a fost neglijată şi a avut o tinereţe foarte dezordonată. Şi-a petrecut mulţi ani cutreierând prin aproape toată Europa în căutare de aventuri. La vârsta de 25 de ani Alfieri a dezvoltat cea mai vie pasiune, pentru contesa de Albany, inspirându-i gustul pentru litere şi pentru poezie, pe care le dispreţuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii şi a creat un sistem de compoziţie, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc şi concis, manierei efeminate şi lipsite de vigoare folosite de înaintaşii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiţi sau de confidenţi. Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puţin de şapte ani între 1775 şi 1782, paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În acelaşi timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli,  „Tratat despre Tiranie”, şi „Prinţul şi Literatura”, în care autorul se arată un republican ardent. În aceeaşi epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”. Vittorio Alfieri şi Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788,  s-au unit printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franţa, cu dorinţa de a-şi da la tipărit mai multe din lucrările sale şi chiar de a se stabili în această ţară. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă şi s-a retras la Florenţa. Guvernul revoluţionar instalat la Paris l-a tratat drept emigrat şi l-a deposedat de cea mai mare parte din averea pe care o adunase. Toate aceste cauze reunite au sfârşit prin a-i inspira, faţă de Franţa şi pentru revoluţie o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale. În ultimii ani ai vieţii, Alfieri a învăţat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus şi a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle şi de Euripide. Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 octombrie 1803, la Florenţa, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Viaţa”.





Surse: ro.wikipedia.org; it. wikipedia.org; www.crispedia.ro; www.liquida.it; 

luni, 7 octombrie 2013

Aniversari culturale 7.10.2013 STÉPHANE LUPASCO

07.10.1988 S-a stins din viaţă, la Paris, Franţa, STÉPHANE LUPASCO –  filosof francez de origine română

25 ani de la moartea filosofului francez de origine română

Stéphane Lupasco, născut Ştefan Lupaşcu, a venit pe lume la 11 august 1900, în Bucureşti. Aparţine unei vechi familii moldoveneşti originară din Basarabia. Până la vârsta de 13 ani Ştefan Lupaşcu primeşte educaţie în familie, pentru ca între anii 1913 şi 1915 să urmeze cursurile liceului „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti. În 1916 familia se stabileşte în Franţa. Viitorul filosof îşi ia bacalaureatul la liceul „Buffon” din Paris în anul 1920. Între 1924-1927 urmează studiile universitare la Sorbona, arătându-se preocupat de matematică, biologie, psihologie, istorie, logică şi microfizică pe care o studiază cu Louis de Broglie. Ştefan Lupaşcu se licenţiază în 1928. În 1935 publică prima sa operă filosofică, teza de doctorat intitulată “Du devenir logique et de l’affectivité”, susţinută la Sorbona, sub conducerea lui Abel Rey. Teza este publicată în două volume: “Le dualisme antagoniste et les exigences historiques de l'esprit” şi “Essai d'une nouvelle théorie de la connaissance”. Publică, în acelaşi an, o teză complementară – “La physique macroscopique et sa portée philosophique”. După al doilea război mondial, Ştefan Lupaşcu este directorul sectorului „Cercetări” din principala instituţie de cercetare ştiinţifică franceză, „Centre national de la recherche scientifique”. Apare pentru prima dată în România, în octombrie 1937, eseul „Infinitul şi experienţa”, apoi în octombrie 1939 „Gândire şi viaţă a popoarelor” pentru ca, în 1940, Editura Fundaţiilor să-i tipărească lucrarea „Experienţa microfizică şi gândirea umană”. La Paris, în 1947 îi apare volumul “Logique et contradiction”. În 1951 publică “Le principe d'antagonisme et la logique de l'énergie - Prolégomènes à une science de la contradiction”. În paginile acestei cărţi îşi enunţă pentru prima dată principiul antagonismului, pe bazele căruia fundamentează o logică non-aristotelică - a terţului inclus. În 1952, candidează la Collège de France, dar nu reuşeşte. În 1953 primeşte titlul de Ofiţer al Academiei Naţionale de Educaţie. În 1960 apare “Les trois matières”, carte prin intermediul căreia Lupaşcu se face cunoscut şi apreciat pe plan internaţional. În 1976, i se gravează o medalie de către James Guitet (Club Français de la Médaille), pe o faţă aflându-se efigia lui Ștefan Lupaşcu, iar pe cealaltă faţă formulele fundamentale ale logicii terţului inclus. Îi apar “Psychisme et sociologie”  în 1978 şi “L'univers psychique” în 1979. În 1984 primeşte premiul Academiei Americane de Arte şi ştiinţe. În 1986 publică ultima sa carte, “L'homme et ses trois éthiques”, în colaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu. În 1987 devine membru fondator al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires (C.I.R.E.T.).  Se stinge din viaţă pe 7 octombrie 1988, la Paris. În 1991 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.





Surse: Lupasco, Stéphane, Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982; ro.wikipedia.org; fr. wikipedia.org; basarab-nicolescu.fr;

joi, 3 octombrie 2013

Aniversari culturale 03.10.2013 FRANCISC BARANYAI – pictor român

03.10.1923 S-a născut, la Arad, FRANCISC BARANYAI – pictor român

90 ani de la naşterea pictorului român

Francisc Baranyai s-a născut pe 3 octombrie 1923, la Arad. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj cu profesori ca: Béla Nagy Abody, Tibor Kádár, Catul Bogdan, Aurel Ciupe. Întors în oraşul natal devine membru activ al Filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici. A expus în 1956 pe simezele regionale organizate anual la Timişoara, iar din 1968 în cadrul manifestărilor judeţene, deschise la Arad. Francisc Baranyai şi-a expus lucrările, de-a lungul timpului, în expoziţii personale şi de grup, la nivel naţional şi internaţional, în Arad, Timişoara, Bucureşti, Deva, Sibiu, Oradea, Baia Mare, la Békéscsaba, Szarvas, Orosháza, Zrenjanin, Subotica, Asperg şi Darmstadt. S-a specializat în restaurare şi a ales să lucreze în laboratorul Muzeului Judeţean Arad. Împreună cu Sever Frenţiu a executat lucrarea monumentală de mozaic la Reşiţa, iar cu Valeriu Brudaşcu şi Ionel Munteanu a restaurat Sala Cavalerilor din Deva. Iar aceasta este doar o parte din activitatea sa artistică. În ultimii ani, s-a retras în atelier de unde a mai pictat câte un peisaj sau un nud. Are lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Italia, Ungaria, Israel, Norvegia, Canada, Spania. Se stinge din viaţă pe 4 aprilie 2013, la Arad.


Surse: ro.wikipedia.org; www.bibliotecaarad.ro; www. aradon.ro; aradproart.blogspot.ro

miercuri, 2 octombrie 2013

Aniversari culturale 02.10.2013 Marcel Duchamp

02.10.1968 S-a stins din viaţă, la Neuilly-sur-Seine, Franţa, MARCEL DUCHAMP –  pictor francez

45 ani de la moartea pictorului francez

Marcel Duchamp s-a născut la 28 iulie 1887, în Blainville-Crevon, Franţa, într-o familie cu 6 copii. Are încă 3 fraţi pictori. A învăţat la Liceul Corneille din Rouen, apoi s-a mutat la Paris şi a studiat la Academia Julian. A desenat şi vândut caricaturi, precum şi picturi cubiste sau clasice şi a început să folosească simbolurile şi jocurile de imagini. În 1905 a început serviciul militar obligatoriu şi a fost trimis să lucreze la o tipografie din Rouen, unde a deprins tehnicile de imprimare. A pictat în 1902 “Peisaj din Blainville”. În 1908, cu ajutorul fratelui mai mare, Jaques Villon, deja membru al Academiei Regale de Pictură şi Sculptură, Marcel Duchamp a avut prima expoziţie. În 1912 picta “Nud coborând o scară”, în 1913 realiza lucrarea “Lanţuri de bicicletă”, în care sugera mişcarea continuă printr-un lanţ format din cifre, în maniera cubistă, ca şi “Jucătorii de şah”, “Râşnita de cafea”. În 1913 a expus la New York “Nud coborând o scară” şi a devenit celebru. Până în 1923 a lucrat la capodopera sa, “La mariée mise à nu par ses cèlibataires”, pictată pe sticlă. S-a dedicat unor experimente mecanice şi optice (filme), în 1920 a publicat cu pseudonimul Rrose Selavy jocuri de cuvinte în revista franceză Littérature. În 1924 a apărut jucând şah cu artistul american Ray Man în scurt metrajul Entr’acte, realizat de René Clair. În 1955 a obţinut cetăţenia americană, a murit la 02 octombrie 1968, în Neuilly-sur-Seine, Franţa.



Surse: ro.wikipedia.org; biografii.famouswhy.ro; www.marcelduchamp.net; chestiilivresti.blogspot.ro

marți, 1 octombrie 2013

Aniversari culturale 1.10.2013 Vasile Demetrius

1.10.1878 S-a născut, la Braşov, VASILE DEMETRIUS – scriitor român

135 ani de la naşterea scriitorului român


Vasile Demetrius, pseudonimul lui Vasile Dumitrescu, s-a născut pe 1 octombrie 1878 la Scheii Braşovului. Este fiul Elisabetei şi al lui Du­mitru Ogea, sobar. Demetrius a început şcoala la Bucureşti, unde a fost înmatriculat cu numele de familie Dumitrescu. Starea mate­rială precară a părinţilor l-a împiedicat să urmeze mai mult de patru clase primare şi l-a silit să practice felurite îndeletniciri: ajutor de librar, muncitor la o ţesătorie, la o fabrică de zahăr, corector de ziar, învăţător suplinitor, administrator de moşie, funcţionar la Ministerul Domeniilor. Versurile lui Demetrius au fost strânse într-un prim volum în 1901. Au urmat Trepte rupte-1906, Sonete-1914, Canarul mizantro­pului-1916, Fecioarele-1925 şi Cocorii-1942. Demetrius a fost şi un nuvelist spornic, a început cu volumul Puterea farmecelor şi alte nuvele-1913. Cântăreaţa-1916 este o carte care a obţinut un premiu academic. Şcoala profesională „Arhiereul Gherasim"-1916, Dragoste neîmpărtăşită-1919, Strigoiul-1920, Pentru părerea lumii-1921, Vagabondul-1922, Norocul cucoanei Frosa-1926 cuprind numeroase alte nuvele. Demetrius a scris şi romane ca Tinereţea Casandrei-1913, Păcatul rabinului-1920, Oraşul bucuriei-1920, Domnul colonel-1920, Domnul deputat-1921, Vieţi zdrobite-1926, în Monahul Damian-1928 încearcă să realizeze o frescă de tip realist a societăţii. Demetrius a făcut numeroase traduceri din Balzac, Dickens, Blasco Ibanez, Merejkovski, Shakespeare, Stendhal etc. Căsătorit cu Antigona Rabinovici, a avut o fiică, Lucia Demetrius, scriitoare. S-a stins din viaţă pe 15 martie 1942 la Bucureşti.



Surse:  Domnul Deputat, Vasile Demetrius, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957; ro.wikipedia.org; www.crispedia.ro;