Aniversari culturale 15.05.13 (Nicolae Grigorescu, Al Ioan Cuza)

15.05.1838 S-a născut, la Pitaru, Dâmboviţa, NICOLAE GRIGORESCU – pictor român

175 ani de la naşterea pictorului român - EXPOZIŢIE DE CARTE

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa, fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În anul 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie, de numai doi ani, între 1848 şi 1850 în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek, Grigorescu va executa icoane pentru bisericile din Băicoi, judeţul Prahova, şi mânăstirea Căldăruşani. În anul 1856, realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii. Între 1856 şi 1857, va picta biserica nouă a mănăstirii Agapia, din Neamţ. La intervenţia ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă în capitala Franţei, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu, unde este coleg cu Auguste Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Va părăsi curând atelierul şi, atras de noile viziuni ale Şcolii de la Barbizon, se va stabili în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti precum Jean-François Millet, Camille Corot şi Théodore Rousseau.

În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris din 1867, participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Ţigăncuşă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, va participa la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-Artelor. În anii 1873 – 1874, face călătorii de studii în Italia, în Grecia şi la Viena.

În anul 1877 este chemat să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor viitoare compoziţii.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Întors în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904.

Din 1890 se stabileşte definitiv în ţară şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi şi numeroase peisaje cu specific românesc.

Începând din anul 1897, el organizează expoziţii în fiecare an, ultima sa expoziţie, aranjată de mâna lui, are loc în 1906.

După două pneumonii, la scurt interval, o a treia îl răpune, pe 21 iunie 1907, la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru generaţiile de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.

15.05.1873 S-a stins din viaţă, la Heidelberg, Germania, ALEXANDRU IOAN CUZA – domnitor român

140 ani de la moartea domnitorului român – EXPOZIŢIE DE CARTE

Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl său fiind boierul Ioan Cuza. Mama lui, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană.

Cuza urmeauă primele studii la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte la 30 aprilie 1844 cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul "Primaverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", în Cernăuţi.

Se cerea, în afară de împroprietărirea ţăranilor şi crearea unui sistem de învăţământ obligatoriu, unirea între Moldova şi Ţara Românească. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat şi dus la Viena, însă a fost eliberat.

După revenirea în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica, ocupa postul de ministru de Război. Acesta continua să susţină cauza unirii celor două ţări româneşti.

Şansa îndeplinirii acestui obiectiv a venit după sfârşitul razboiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Ţarist şi Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova şi Valahia, prin care majoritatea populaţiei a cerut unirea celor două ţări.

Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuşi, una superficiala permiţând existenţa doar a unor instituţii în comun. Profitând de greşeala textului care stipula condiţiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale, îşi depune candidatura în ambele ţări.

Pe 5 ianuarie este ales domnul Moldovei şi pe 24 ianuarie al Ţării Româneşti. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
S-a creat armata naţională prin contopirea forţelor militare ale celor două principate şi Statul Major General al acesteia este înfiinţat în 1859. Universitatea din Iaşi, a fost terminată în 1860 şi este prima instituţie de învăţământ superior din ţară. Cuza trebuia să jongleze între cele două capitale, Iaşi şi Bucureşti, şi între cele două parlamente şi guverne. În cele din urmă fixează capitala la Bucureşti în 1862, şi crează un singur parlament şi un singur guvern.

Alexandru Ioan Cuza l-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru între 1863 şi 1865, care i-a permis domnitorului să pună în aplicare reformele foarte necesare.
În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstireşti. Aproximativ un sfert din întreaga suprafaţă a ţării aparţinea Bisericii şi a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta au fost improprietărite 400.000 de familii şi s-au desfiinţat cu totul orânduirile feudale. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din Bucureşti, a doua din ţară.

Se pun bazele unui cod civil şi a Codului Penal, se instituie învăţământul obligatoriu de patru clase şi încep să se aplice impozite pentru infrastructură.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale, însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali şi conservatorii, ce erau nemultumiţi de acţiunile domnului român.

În 1866, "monstruoasa coaliţie", formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obliga pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăseşte Bucureştiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieţii în exil în diverse oraşe europene. Permanent i s-a arătat ca este sprijinit din ţară, existând petiţii care cereau revenirea lui şi el însuşi primeşte audienţe ale studenţilor români. Printre aceştia s-a aflat şi Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinţi şi Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această funcţie. Înca din 1867 îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în ţară, dar acesta îl refuzase categoric.

Alexandru Ioan Cuza a murit pe 15 mai în 1873 din cauza unui anevrism în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte ca România să îşi câştige independenţa. Când trupul său a fost adus în ţară cu trenul, mii de oameni au aşteptat în dreptul liniei ferate pentru a-şi prezenta pentru ultima oară recunoştinţa pentru faptele sale.
A fost înmormântat la Ruginoasa, unde Mihail Kogălniceanu l-a elogiat pe Cuza, în lacrimile mulţimii. În prezent, rămăşiţele domnitorului se află la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, fiind mutate aici după al Doilea Război Mondial.

Surse:  Nicolae Grigorescu, G. Oprescu, Editura Meridiane, 1971, Bucureşti; ro.wikipedia.org; www.romanipentruolume.ro; grigorescu.artmuseum.ro; www.ziare.com; enciclopediaromaniei.ro;