Aniversari culturale 8.04.2014 (Edmund Husserl)

8.04.1859  S-a născut la Prosznitz, Cehia, EDMUND HUSSERL  – filosof austriac

155 ani de la naşterea filosofului austriac

Edmund Husserl s-a născut la 8 aprilie 1859 la Prosznitz, Cehia, într-o familie israelită aparţinând burgheziei mijlocii. Urmează liceul la Olmiitz. Se înscrie apoi la universitatea din Leipzig, unde va studia cursurile de matematică, fizică, astronomie şi filozofie, iar în 1878 se decide pentru matematică la universi­tatea din Berlin. În 1883, este numit asistentul profesorului Weierstraf, la universitatea berlineză, dar un an mai târziu se mută la Viena. În 1887 debutează adevărata carieră universitară a lui Husserl, fiind numit conferenţiar la universitatea din Halle. În această perioadă, prinde contur proiectul fenomenologiei transcen­dentale care se îndepărtează de linia clasică a vechii psihologii, în 1901, este numit profesor extraordinar la universitatea din Gottingen. Între 1901 şi 1905, în mediul german se afirmă tot mai puternic fenomenologia, ceea ce duce la cresterea presti­giului lui Husserl. În 1906 devine profesor titular al universităţii din Gottingen. Primul război mondial aduce adevărate tragedii în sânul familiei sale, ceea ce-l face pe filozof să se retragă într-o deplină solitudine. Dar în 1916 este numit profesor la univer­sitatea din Freiburg im Breisgau, în semn de recunoaştere a meritelor sale excepţionale pe tarâm filozofic. În 1929, este ales membru corespondent al mai multor academii şi societăţi de filozofie din Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. În 1932, este ales membru corespondent al cunoscutei Academie des Sciences morales et politiques din Paris. Debutul regimului national-socialist marchează pentru Husserl o etapă de lipsuri şi umilinţe. În 1933, este radiat din rândul profesorilor universi­tari, în virtutea unei legi care interzicea accesul evreilor în uni­versităţi şi exercitarea unor funcţii publice. Autorităţile revin apoi asupra deciziei, permiţând reintegrarea lui în corpul pro­fesoral. E radiat pentru a doua oară din rândul profesorilor în 1936, dar alegerea sa ca membru al celebrei British Academy obligă regimul naţional-socialist să revină din nou asupra deciziei. Se stinge din viata pe 26 aprilie 1938, la Freiburg im Breisgau, Germania.

Surse: ro.wikipedia.org;  www.scritube.com; www.actu-philosophia.com; www.husserlpage.com; 

Aniversari culturale 16.01.2014 - Vittorio Alfieri

16.01.1749 S-a născut, la Asti, Piemont  VITTORIO ALFIERI – poet, dramaturg şi filosof italian

265 ani de la naşterea poetului, dramaturgului şi filosofului italian

Contele Vittorio Alfieri s-a născut pe 16 ianuarie 1749, la Asti, Piemont, într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, educaţia sa a fost neglijată şi a avut o tinereţe foarte dezordonată. Şi-a petrecut mulţi ani cutreierând prin aproape toată Europa în căutare de aventuri. La vârsta de 25 de ani Alfieri a dezvoltat cea mai vie pasiune, pentru contesa de Albany, inspirându-i gustul pentru litere şi pentru poezie, pe care le dispreţuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii şi a creat un sistem de compoziţie, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc şi concis, manierei efeminate şi lipsite de vigoare folosite de înaintaşii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiţi sau de confidenţi. Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puţin de şapte ani între 1775 şi 1782, paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În acelaşi timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli,  „Tratat despre Tiranie” şi „Prinţul şi Literatura” în care autorul se arată un republican ardent. În aceeaşi epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”. Vittorio Alfieri şi Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788,  s-au unit printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franţa, cu dorinţa de a-şi da la tipărit mai multe din lucrările sale şi chiar de a se stabili în această ţară. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă şi s-a retras la Florenţa. Guvernul revoluţionar instalat la Paris l-a tratat drept emigrat şi l-a deposedat de cea mai mare parte din averea pe care o adunase. Toate aceste cauze reunite au sfârşit prin a-i inspira, faţă de Franţa şi pentru revoluţie o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale. În ultimii ani ai vieţii, Alfieri a învăţat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus şi a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle şi de Euripide. Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 octombrie 1803, la Florenţa, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Viaţa”.

Surse: ro.wikipedia.org; it. wikipedia.org; www.crispedia.ro; www.liquida.it;

Aniversari culturale 20.10.2013 (Alessandro Achillini)

20.10.1463 S-a născut, la Bologna, Italia  ALESSANDRO ACHILLINI – filozof şi medic italian

550 ani de la naşterea filozofului şi medicului italian

Alessandro Achillini s-a născut pe 20 octombrie 1463 la Bologna, tatăl său fiind Claudio Achillini. A studiat medicina şi filozofia la Universitatea din Bologna şi timp de trei ani filozofie în Paris, devenind un filozof dialectic şi eminent. S-a licenţiat în Bologna pe 07 septembrie 1484, prima dată în logică, apoi în 1487 în filozofie naturală, presupunând că în 1494 în medicină. În 1494 el a publicat în Bologna “Quodlibeta de intelligentiis” şi în anul 1498 “De orbibus libri quattuor”, expunând o cosmologie conform căreia planetele se învârt în jurul Pământului pe sisteme de sfere concentrice. În 1501 a publicat “Opus septisegmentatum”. După terminarea războiului, în 1506, Alessandro Achillini a fost forţat să fugă în Padova, acolo a predat filozofie. Doi ani mai târziu, la 14 septembrie 1508, s-a întors la Bologna, unde a predat filozofia şi medicina, până la moartea sa. Alessandro Achillini s-a stins din viaţă pe 2 august 1512, la Bologna. El este înmormântat în biserica Sf. Martin din Bologna. Alessandro Achillini nu s-a căsătorit niciodată. Multe din lucrările sale de anatomie umană au fost publicate postum, cum ar fi “Humani corporis anatomie” în 1516, la Veneţia. 

Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; books.google.ro; www.encyclopedia.com; it.wikipedia.org;

Aniversari culturale 8.10.2013 (Vittorio Alfieri)

08.10.1803 S-a stins din viaţă, la Florenţa, Italia, VITTORIO ALFIERI –  scriitor şi filosof italian

210 ani de la moartea scriitorului şi filosofului italian

Contele Vittorio Alfieri s-a născut pe 16 ianuarie 1749, la Asti, Piemont, într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, educaţia sa a fost neglijată şi a avut o tinereţe foarte dezordonată. Şi-a petrecut mulţi ani cutreierând prin aproape toată Europa în căutare de aventuri. La vârsta de 25 de ani Alfieri a dezvoltat cea mai vie pasiune, pentru contesa de Albany, inspirându-i gustul pentru litere şi pentru poezie, pe care le dispreţuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii şi a creat un sistem de compoziţie, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc şi concis, manierei efeminate şi lipsite de vigoare folosite de înaintaşii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiţi sau de confidenţi. Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puţin de şapte ani între 1775 şi 1782, paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În acelaşi timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli,  „Tratat despre Tiranie”, şi „Prinţul şi Literatura”, în care autorul se arată un republican ardent. În aceeaşi epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”. Vittorio Alfieri şi Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788,  s-au unit printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franţa, cu dorinţa de a-şi da la tipărit mai multe din lucrările sale şi chiar de a se stabili în această ţară. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă şi s-a retras la Florenţa. Guvernul revoluţionar instalat la Paris l-a tratat drept emigrat şi l-a deposedat de cea mai mare parte din averea pe care o adunase. Toate aceste cauze reunite au sfârşit prin a-i inspira, faţă de Franţa şi pentru revoluţie o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale. În ultimii ani ai vieţii, Alfieri a învăţat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus şi a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle şi de Euripide. Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 octombrie 1803, la Florenţa, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Viaţa”.

Surse: ro.wikipedia.org; it. wikipedia.org; www.crispedia.ro; www.liquida.it; 

Aniversari culturale 7.10.2013 STÉPHANE LUPASCO

07.10.1988 S-a stins din viaţă, la Paris, Franţa, STÉPHANE LUPASCO –  filosof francez de origine română

25 ani de la moartea filosofului francez de origine română

Stéphane Lupasco, născut Ştefan Lupaşcu, a venit pe lume la 11 august 1900, în Bucureşti. Aparţine unei vechi familii moldoveneşti originară din Basarabia. Până la vârsta de 13 ani Ştefan Lupaşcu primeşte educaţie în familie, pentru ca între anii 1913 şi 1915 să urmeze cursurile liceului „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti. În 1916 familia se stabileşte în Franţa. Viitorul filosof îşi ia bacalaureatul la liceul „Buffon” din Paris în anul 1920. Între 1924-1927 urmează studiile universitare la Sorbona, arătându-se preocupat de matematică, biologie, psihologie, istorie, logică şi microfizică pe care o studiază cu Louis de Broglie. Ştefan Lupaşcu se licenţiază în 1928. În 1935 publică prima sa operă filosofică, teza de doctorat intitulată “Du devenir logique et de l’affectivité”, susţinută la Sorbona, sub conducerea lui Abel Rey. Teza este publicată în două volume: “Le dualisme antagoniste et les exigences historiques de l'esprit” şi “Essai d'une nouvelle théorie de la connaissance”. Publică, în acelaşi an, o teză complementară – “La physique macroscopique et sa portée philosophique”. După al doilea război mondial, Ştefan Lupaşcu este directorul sectorului „Cercetări” din principala instituţie de cercetare ştiinţifică franceză, „Centre national de la recherche scientifique”. Apare pentru prima dată în România, în octombrie 1937, eseul „Infinitul şi experienţa”, apoi în octombrie 1939 „Gândire şi viaţă a popoarelor” pentru ca, în 1940, Editura Fundaţiilor să-i tipărească lucrarea „Experienţa microfizică şi gândirea umană”. La Paris, în 1947 îi apare volumul “Logique et contradiction”. În 1951 publică “Le principe d'antagonisme et la logique de l'énergie - Prolégomènes à une science de la contradiction”. În paginile acestei cărţi îşi enunţă pentru prima dată principiul antagonismului, pe bazele căruia fundamentează o logică non-aristotelică - a terţului inclus. În 1952, candidează la Collège de France, dar nu reuşeşte. În 1953 primeşte titlul de Ofiţer al Academiei Naţionale de Educaţie. În 1960 apare “Les trois matières”, carte prin intermediul căreia Lupaşcu se face cunoscut şi apreciat pe plan internaţional. În 1976, i se gravează o medalie de către James Guitet (Club Français de la Médaille), pe o faţă aflându-se efigia lui Ștefan Lupaşcu, iar pe cealaltă faţă formulele fundamentale ale logicii terţului inclus. Îi apar “Psychisme et sociologie”  în 1978 şi “L'univers psychique” în 1979. În 1984 primeşte premiul Academiei Americane de Arte şi ştiinţe. În 1986 publică ultima sa carte, “L'homme et ses trois éthiques”, în colaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu. În 1987 devine membru fondator al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires (C.I.R.E.T.).  Se stinge din viaţă pe 7 octombrie 1988, la Paris. În 1991 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Surse: Lupasco, Stéphane, Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982; ro.wikipedia.org; fr. wikipedia.org; basarab-nicolescu.fr;

Aniversari culturale 12.07.11(Erasmus din Rotterdam)

12.07.1536 A murit, la Basel, Elveţia ERASMUS din ROTTERDAM – scriitor şi filosof olandez

475 ani de la moartea scriitorului şi filosofului olandez

Erasmus din Rotterdam s-a născut în 1466, dintr-o legătură nelegitimă. Un tânar călugăr olandez, Geert de Praet, din Goda, fugise din mănăstirea în care-l pusese familia şi a făcut cunoştinţă cu fiica unui medic din Sevenberg, al cărui nume de botez era Margareta. Din dragostea lor vinovată a luat naştere copilul Geert Geerts. Mai târziu, scriitorul şi-a luat numele latino-grec Desiderius Erasmus. Prima educaţie i-au dat-o părinţii, la Gouda, pâna la vârsta de nouă ani, apoi a fost trimis la Utrecht, spre a cânta în corul catedralei, urmând în acelaşi timp cursurile şcolii ce funcţiona pe lânga ea. Erasmus nu avea ureche muzicală, aşa că a trecut la studiul limbilor şi literaturilor clasice la şcoala din Deventer. Progresele repezi pe care le-a făcut în acest studiu i-au surprins pe profesorii lui. Din nefericire, precocele elev n-a putut urma pâna la sfârşit cursurile şcolii. O epidemie de ciumă i-a răpit mama şi nu mult după aceea i-a murit şi tatăl. Rudele l-au internat în şcoala Fraţilor vieţii comune din Herzogenbusch. În 1486, Erasmus a intrat în mănăstirea augustinilor de la Steyn, de lânga Gouda, dar nu din vocaţie religioasă, ci din dorinţa de a se folosi de biblioteca acelei mănăstiri, care trecea drept cea mai bună din regiune. A fost recomandat episcopului din Cambrai, care îşi propusese să întreprindă o vizită la Roma, ca secretar, pentru că ştia foarte bine limba latină. S-a dus la Cambrai, dar vizita la Roma nu a mai avut loc. Episcopul l-a ajutat cu bani să plece la Paris pentru a-şi continua studiile, la Colegiul Montaigu. Erasmus a ales să dea lecţii particulare, care i-au permis să trăiască independent. L-a cunoscut pe Thomas Morus, pe atunci student, cu care a rămas prieten toată viaţa. Între 1497 şi 1505, Erasmus a făcut de mai multe ori drumul între Londra şi Paris. În Anglia era preţuit numai pentru spiritul său pătrunzător, pentru cunoştinţele sale întinse, pentru limba latină, curată şi elegantă, pe care o vorbea. A izbutit să atragă atenţia şi să-şi asigure simpatiile cercurilor culte din alte ţări, printr-o lucrare, un dicţionar de citate din autori clasici, greci şi latini. În 1500, lucrarea a apărut la Paris sub titlul Adagia. În 1505, Universitatea din Cambridge l-a însărcinat să facă pentru studenţii ei un curs de limba şi literatura greacă. În anul următor, a luat drumul Italiei. S-a oprit la Torino, unde a obţinut titlul de doctor în teologie. Cercurile ecleziastice din jurul scaunului papal l-au primit bine, l-au dezlegat de jurământul călugăresc, i-au permis să se îmbrace civil. În 1509, tronul Angliei a fost ocupat de Henric al VIII-lea, pe care Erasmus îl cunoscuse mai înainte ca prinţ moştenitor şi care i se arătase foarte favorabil. Ca urmare, s-a întors în Anglia, prin Elveţia, Germania şi Ţările de Jos. Cancelarul Universităţii din Cambridge, episcopul John Fischer, i-a oferit o catedră de limba şi literatura greacă şi l-a însărcinat să facă un curs de teologie la Queens-College. Sănătatea lui Erasmus a fost întotdeauna delicată, iar clima insulară nu i-a fost prea favorabilă. Marele învăţat şi-a întors din nou privirile spre Italia, unde clima era mult mai blândă şi unde se suise pe tronul pontifical, sub numele de Leon al X-lea, cardinalul Giovanni de Medici, care îi arătase, la trecerea lui prin Roma, o prietenie deosebită. Erasmus n-a ajuns decât pâna în Elveţia. La Basel a tipărit o ediţie greacă şi o traducere latină a Noului Testament. Pentru că n-a fost invitat să-şi prezinte omagiile noului papă, s-a întors în Anglia. În 1516, Erasmus a primit oferta regelui Spaniei şi a Ţărilor de Jos, care avea să devină ulterior împărat german şi să rămână în istorie sub numele de Carol Quintul. Regele i-a oferit o retribuţie de 400 de florini anual şi titlul de consilier regal, fără nici o obligaţie precisă, rămânând ca Erasmus să fie consultat în anumite probleme ce ţineau de competenţa lui specială. Pentru că era atât de cunoscut şi de preţuit i s-a cerut să se pronunţe în conflictele ideologice care-i frământau pe contemporanii săi. Acest fapt i-a tulburat adânc tot restul vieţii. Duşmănit din toate părţile, dar mai mult din partea protestanţilor, Erasmus a fost nevoit să se refugieze la Freiburg, în Breisgan. Neputându-se însă împăca cu clima de acolo a vrut să se întoarcă în Ţările de Jos, ca să revadă locul în care s-a născut. În trecerea prin Basel a căzut grav bolnav. A murit în noaptea de 11 spre 12 iulie 1536, fără asistenţa nici uneia din Biserici.

Surse: Aniversări culturale, nr. 1/2011, Editura Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, 2011; ro.wikipedia.org; www.ziaruldemures.ro; www.lib-art.com;

Aniversari culturale 7.12(Cicero, Sorin Titel)

7.12.43 î.Hr. A decedat, MARCUS TULLIUS CICERO – omul politic, filozof, scriitor şi mare orator roman

Marcus Tullius Cicero (106 - 43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca şi Augustin. Cicero s-a născut la Arpinum, în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri şi notabili municipali. După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru a-şi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) şi practica forului (usus forensis). Cicero s-a remarcat şi ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinţii oratoriei antice. Opera sa filosofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filosofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea romană şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Cicero are şi o vastă corespondenţă (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 şi 43 î.Hr., care este în acelaşi timp un dosar intim al scriitorului şi o adevărată frescă a vieţii Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice şi civice, prin viaţa zilnică din for sau din familie. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

7.12.1935 S-a născut, la Margina, Timiş SORIN TITEL –  prozator şi eseist român

Fiul funcţionarului Iosif Titel şi al Corneliei (n. Crăciunescu). Liceul „Coriolan Brediceanu" din Lugoj (1945-1948), continuat la Caransebeş (1948-1953), unde işi susţine şi bacalaureatul. Facultatea de Filologie din Bucureşti, sectia limba.şsi literatura română (1953-1956). Urmează un an la Cluj (1957), întrerupând apoi studiile pentru a se reînscrie la Bucureşti, fără frecvenţă (1960-1962). Examenul de stat în 1962. Între 1957 şi 1961 e profesor suplinitor în comuna Carpa, judeţul Caras-Severin. După obţinerea licenţei, redactor la revista Orizont din Timişoara (1962-1971). Din 1971, redactor la revista România literară, Bucureşti. Debutează la Tribuna (1957); colaborări intense la Orizont şi România literară cu proză mai ales, articole de critică literară. Debut editorial în 1963 cu volumul de povestiri Copacul; alte proze de mică întindere în Valsuri nobile şi sentimentale (1967). A publicat nuvele (Reîntoarcerea posibilă, 1966; Dejunul pe iarbă, 1968; Noaptea inocenţilor, 1970; Mi-am amintit de zăpadă, 1973) şi romane (Lunga călătorie a prizonierului, 1971; Ţara îndepartată, 1974; Pasărea şi umbra, 1977; Clipa cea repede, 1979). Este autorul unui eseu despre proza lui Melville (Herman Melville, fascinaţia mării, 1975); o prima selecţie de articole critice Pasiunea lecturii, 1976. A prefatat volume de Romulus Fabian, Adam Miiller Gutten-brun, Al. Simion, Vari Attila, precum şi de Josepfine Johnson şi Malcolm, Lowry. Romanul Lunga călătorie a prizonierului (1971) a fost tradus în Franţa, Ungaria şi Polonia. Premiul Uniunii Scriitorilor în 1977. Spirit cultivat, lucid şi ambiţios, TITEL este cel care, în proza noastră, a tras cel mai mare folos din contactul cu noul roman, luând ceea ce trebuie dintr-o formulă epică pândită, prin repetiţie, de sterilitate şi a adaptat ceea ce a învăţat la romanele lui. Rezultatul este remarcabil, opera sa impunând un stil original şi un univers epic uşor de diferentiat în geografia imaginară a literaturii postbelice. A decedat la 17 ianuarie 1985, la Bucureşti.

Aniversari culturale 21.11(Voltaire)

21.11 ZIUA MONDIALĂ A SALUTULUI
Primele atestări ale salutului se referă la formele de supunere, şi datează din vremea primelor dinastii chineze. Oamenii de rând trebuiau să îşi acopere ochii cu palma pentru a nu fi orbiţi de lumina emanată de strălucitorul împărat. În acest obicei îşi are originea salutul militar. În vremea romanilor, „Ave Cezar!“ era însoţit şi de strîngerea antebraţelor, ca semn de încredere, braţul neînarmat simbolizînd pacea şi prietenia. În epocile cavalerilor, domniţele erau salutate cu reverenţe adânci şi sărutarea mâinii înmănuşate. Ludovic al XIV-lea o saluta şi pe ultima bucătăreasă cu aceeaşi curtoazie pe care o manifesta şi faţă de doamnele de la curte. Pe 21 noiembrie, este Ziua Mondială a Salutului. A fost iniţiată de ONU în toamna anului 1973 ca răspuns la conflictul dintre Egipt şi Israel.

21.11  ZIUA MONDIALĂ A TELEVIZIUNII
Proclamată de către Adunarea Generală a ONU pe data de 17 decembrie 1996 prin Rezoluţia nr. 51/205. Ziua marchează data la care a avut loc primul forum mondial al televiziunii, sub egida ONU.

21.11.1694 S-a născut, la Paris, VOLTAIRE - scriitor şi filozof 

Francois Marie Arouet – cunoscut sub numele de Voltaire – a fost o figură proeminentă a Iluminsmului francez. Poet, dramaturg, romancier, nuvelist, istoric şi filozof, Voltaire a fost un apostol al gândirii libere.

Voltaire s-a născut în 1694 la Paris, într-o familie burgheză. În adolescenţă a studiat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand, din Paris. După aceea a urmat dreptul o bucată de vreme, dar a renunţat destul de repede. La Paris s-a remarcat înca din tinereţe ca un om spiritual, capabil să compună versuri satirice. Însă, în timpul vechiului regim din Franţa, talentele sale puteau fi periculoase, aşa cum s-a şi întamplat de fapt. Voltaire a fost întemniţat la Bastilia din cauza versurilor sale politice. A stat aproape un an în închisoare, timp în care a scris un poem epic, Henriade, care ulterior s-a bucurat de un mare succes. În 1718, la scurta vreme dupa ce a fost eliberat din închisoare, a asistat la premiera  sale “Oedip”, care a avut loc la Paris şi a înregistrat un succes răsunător. La 14 de ani, Voltaire era deja celebru, iar în următorii 60 de ani a devenit o mare personalitate a literaturii franceze. 

Voltaire se pricepea să mânuiască banii la fel de bine ca şi cuvintele, reuşind treptat să facă avere. În 1726 a avut totuşi unele probleme. Era deja considerat cel mai iscusit om în arta conversaţiei din vremea sa (şi poate din toate timpurile). Îi lipsea însa modestia pe care unii aristocraţi francezi o pretindeau celor de origine burgheză. În consecinţă, s-a declanşat o dispută publică între Voltaire şi unul dintre aceşti aristocraţi, cavalerul de Rohan, dispută din care Voltaire a ieşit învingător. Dar la scurt timp după aceasta aristocratul a tocmit nişte derbedei care să-l bată pe Voltaire şi apoi l-a întemniţat la Bastilia, de unde a fost eliberat destul de repede, cu condiţia să părăsească Franţa. Forţat de împrejurări, a plecat în Anglia, unde va ramane în jur de doi ani şi jumătate. Perioada petrecută de Voltaire în Anglia va marca un moment de cotitură în  viaţa sa. A învatat engleza şi s-a familiarizat cu operele unor personalităţi celebre, cum ar fi John Locke, Francis Bacon, Isaac Newton şi William Shakespeare. De asemenea, a cunoscut personal mulţi gânditori englezi ai vremii. Voltaie a fost impresionat de Shakespeare, de ştiinţa şi empirismul englez; dar cel mai mult l-a fascinat sistemul politic din aceastş ţară. Democraţia engleză şi libertăţile individuale contrastau izbitor cu condiţiile politice din Franţa vremii sale. Nici un lord englez nu putea emite o “lettre de cachet” ca să-l arunce pe Voltaire în închisoare, iar în caz că era întemniţat pe nedrept, se dădea imediat un “habeas corpus” pentru eliberarea sa. Când s-a întors în Franţa, Votaire a scris prima opera filozofică importantă, “Lettres philosophiques”, cunoscută sub numele de “Scrisori despre englezi”. Acea carte publicată în 1734 marchează cu adevărat începutul Iluminismului francez. În “Scrisori despre englezi”, Voltaire a realizat o prezentare în general favorabilă a sistemului englez şi al ideilor lui John Lokce şi alţi gânditori englezi ai vremii. Publicarea cărţii a stârnit mânia autorităţilor franceze, astfel Voltaire a fost nevoit să părăsească Parisul din nou.
Şi-a petrecut următorii cincisprezece ani în estul Franţei, la Cirey, unde a fost amantul doamnei du Châtelet, inteligenta şi emancipata soţie a unui marchiz. În 1750, la un an după moartea acesteia, Voltaire a plecat în Germania, la invitaţia personală a lui Frederic cel Mare al Prusiei. A stat trei ani la curtea lui Frederic, de la Potsdam. La început s-a înteles bine cu inteligentul Frederic, dar până la urmă cei doi s-au certat şi Voltaire a părăsit Germania în 1753.
După ce a plecat din Germania, s-a stabilit la o mică moşie de lânga Geneva, unde era la adăpost atât de regele francez, cât şi cel prusac. Însa din cauza ideilor lui liberale, până şi Elveţia a devenit nesigură pentru el. Prin urmare, în 1758 s-a mutat la Ferney, la graniţa franco-elveţiană, unde avea două posibilităţi de scăpare în cazul în care intra în conflict cu autorităţile. A rămas acolo douazeci de ani, timp în care şi-a compus operele literare şi filozofice, a corespondat cu intelectualii de frunte ai Europei şi a primit vizite. În toţi aceşti ani, producţia literară a lui Voltaire n-a stagnat nici o clipa. A fost un scriitor deosebit de prolific. Scrierile sale însumează peste 30.000 de pagini, cuprinzând poeme în proză, versuri, scrisori personale, pamflete, romane, nuvele, piese, cărţi documentare din domeniul istoriei şi filozofiei.

Voltaire a fost întotdeauna un adept al toleranţei religioase. Însă pe când avea circa şaizeci de ani, a asistat la o cumplită persecuţie a protestanţilor în Franţa. Revotat, Voltaire a lansat o cruciadă intelectuală împotriva fanatismului religios. A scris un mare număr de pamflete politice. Tot de atunci s-a deprins să-şi încheie scrisorile personale cu cuvintele “Ecrasez l’infâme”, ceea ce înseamna “striviţi infamia”.

Aniversari culturale 15.11(Vasile Conta, Emil Racovita, Horia Hulubei, Wilhelm Raabe)

15.11.1845 Se naşte, la Ghindăoani, VASILE CONTA - filosof, jurist, publicist şi om politic

Studii elementare la Tg. Neamţ, liceul la Iaşi, Facultatea de Drept în acelaşi oraş. Urmează cursurile Institutului de Comerţ din Anvers, iar în 1872 este doctor în ştiinţe juridice. În perioada petrecută în Belgia s-a apropiat de ideile socialiste participând la întrunirile Internaţionalei. Întors în ţară, desfăşoară activitate politică în cadrul Fracţiunii libere şi independente a liberalilor din Iaşi. Este deputat în Parlament, iar în 1880 ministru al instrucţiunii publice. Ca parlamentar s-a remarcat prin discursul referitor la revizuirea articolului 7 din Constituţie cu privire la problema evreiască, iar ca ministru a propus o nouă lege a învăţământului care nu a fost adoptată. Profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, avocat, publicist, om politic, Conta se afirmă ca unul dintre cei mai de seamă gânditori ai timpului prin publicarea unor lucrări ca : Teoria fatalismului (1875-1876); Teoria ondulaţiunii universale (1876-1877); Originea speciilor; Încercări de metafizică. Unele dintre ele, traduse şi în franceză, s-au bucurat de elogiul câtorva dintre filosofii şi oamenii de ştiinţă ai vremii, altele au rămas neterminate deoarece, în anul 1882, Conta se stinge din viaţă. Unele dintre ideile sale au fost cercetate şi preluate mai târziu de gânditori, ca Lucian Blaga sau Mircea Florian.
15.11.1868 Se naşte, la Iaşi, EMIL RACOVIŢÃ - biolog şi jurist, fondatorul biospeologiei pe plan mondial
Studii la Paris, licenţiat în drept şi ştiinţe naturale la Sorbona, doctor în ştiinţele naturii, specialist în zoologie şi anatomie comparată. A participat, în calitate de naturalist, la expediţia navei Belgica în Antarctica (1897-1899), colecţionând un bogat material botanic şi zoologic. Studiul său asupra balenelor a devenit clasic. A fost subdirectorul staţiunii zoologice marine de la Banyuls-sur-Mer din Franţa şi al laboratorului de anatomie comparată de la Sorbona. În ţară este profesor titular de biologie şi rector al Universităţii din Cluj, pe lângă care a înfiinţat, în 1920, primul Institut de Speologie din lume şi a editat Buletinul Societăţii de ştiinţe din Cluj. A predat primul curs de biologie generală din România. Este creatorul biospeologiei, pe care a definit-o ca "ştiinţa formelor de viaţă din mediul subteran" şi unul dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor naturii din ţara noastră şi a dat prima clasificare raţională a acestora. Membru titular şi preşedinte al Academiei Române, precum şi al altor academii şi societăţi ştiinţifice din lume. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt : Cetaceele (1903); Speologia; Evoluţia şi problemele ei, a explorat peste 1000 de grote din Europa şi nordul Africii pe care le-a descris în Enumération des grottes visités. Moare la 19 nov. 1947 la Cluj.
15.11.1896 S-a născut, la Iaşi, HORIA HULUBEI - profesor universitar, fizician, cercetător ştiinţific

Şcoala primară, liceul şi Facultatea de Ştiinţe Iaşi, secţia Fizică şi Chimie. În timpul primului război participă la luptele de la Mărăşeşti. Face parte din lotul de tineri care, la iniţiativa şefului misiunii militare franceze, generalul Berthelot, sunt trimişi în Franţa la şcoala de pilotaj, iar în calitate de pilot participă la operaţiunile de pe frontul de Vest şi este rănit. Decorat cu Ordinul Legiunii de Onoare. După război, şef al unui Birou de Navigaţie Aeriană, deschide prima linie aeriană românească : Constantinopol - Bucureşti - Budapesta (1922). Îşi continuă studiile întrerupte de război şi este pasionat de fizica atomică. Se specializează la Paris unde se face remarcat de mari personalităţi ale ştiinţei mondiale : Irene Sklodovska-Curie, Jean Perrin, Langevin, Einstein etc. La Expoziţia Mondială de la Paris din 1937 se ocupă de organizarea sălilor de electronică şi raze X şi este recompensat cu Medalia de Aur a Expoziţiei şi Medalia Henry Jouvenel. Pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată în Franţa a primit premiul Fossignon. Întors în ţară, ocupă diferite funcţii în ierarhia didactică până la cea de rector al Universităţii Bucureşti. A întemeiat Filiala Cluj a Institutului de Fizică al Academiei în 1949 şi a devenit director al Institutului de Fizică al Academiei, Bucureşti. Membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Portugheze. A fost director al Institutului de Fizică Atomică Măgurele pe care l-a organizat. Membru al încă multor instituţii ştiinţifice din lume, a deţinut preşedinţia multor organizaţii ştiinţifice şi membru în Consiliul Mondial al Păcii. A realizat lucrări de spectroscopie şi de raze X, de fizica particulelor elementare, studii privind interacţiile nucleare la energii joase şi medii, a contribuit la organizarea cercetărilor de fizică atomică în România. A încetat din viaţă la 22 nov. 1972, la Bucureşti.

15.11.1910 WILHELM RAABE Centenarul morţii scriitorului german