Biblioteca "Nicolae Iorga", Comuna I.C. Brătianu, judeţul Tulcea, Bibliotecar - Elena Ţopa, Primar - Viorel Chiriţă
Pompiliu Eliade s-a născut pe 13
aprilie 1869, la Bucureşti. A făcut studiile elementare, liceale şi superioare la Bucureşti, s-a licenţiat în litere în 1891 şi 
Mihail Kogălniceanu s-a născut la Iaşi pe 6 septembrie 1817, ca fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă. Studiile le-a început în casa părintească, cu un profesor de origine franceză, apoi cu călugărul maramureşan Gherman Vida, avându-l coleg pe Vasile Alecsandri. Îşi continuă educaţia în pensionul lui Victor Cuenim şi la Institutul de la Miroslava, până în 1834. În acelaşi an a fost trimis la studii în Franţa, la colegiul din Luneville, după un an de studii se stabileşte la Berlin, unde urmează cursurile universitare de istorie şi drept. Rezultatul muncii sale din anii de studenţie în Germania îl constituie mai multe lucrări pe care le publică în această epocă, între care se remarcă: Limba şi literatura română sau valahă (1837), Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor (1837) şi Istoria Valahiei, Ţării Româneşti, Moldovei şi a românilor de peste Dunăre (1837). Primele sale lucrări aveau să-l consacre în lumea ştiinţifică a Europei contemporane şi să-l situeze printre spiritele cele mai nobile, cele mai viguroase şi mai înaintate ale poporului român. În 1838 se întoarce în Moldova, la Iaşi, unde tipăreşte prima sa revistă literară Alăuta românească. Întemeiază, în 1840, revista Dacia literară, atrăgând colaboratori de pe întreg teritoriul românesc. Cu mult efort şi mari cheltuieli, Mihail Kogalniceanu îşi asumă sarcina de a da la lumină izvoarele istoriei neamului românesc publicând prima revistă istorică Arhiva românească (1841). Aceste preocupări meritorii îl impun ca pe un competent istoric şi, în anul 1843, este chemat să ocupe catedra de istoria românilor la Academia Mihăileană. A publicat Letopiseţele Moldovei (3 volume 1845-1862) şi Cronicile României (3 volume 1872-1874), care au servit ca material documentar atât unor studii istorice făcute de el sau de alţii, cât şi ca izvor de inspiraţie multor scriitori şi poeţi. Mihail Kogălniceanu a editat revista de orientare patriotică şi democratică Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară (1844). Perioada care începe cu anul revoluţionar 1848 reprezintă pentru Mihail Kogălniceanu o etapă nouă în care, prin activitatea sa politică, se străduieşte să aplice practic principiile democratice ce le afirmase cu atâta vigoare şi strălucire în perioada anterioară. Celebrele sale Dorinţele partidei naţionale (1848), Noul Acatist al marelui Voevod Mihail Grigoriu (1848) şi Proiect de constituţie pentru Moldova, din 1848, reprezintă cele mai complete programe ale revoluţiei româneşti. Adevărata măsură a capacităţii sale, a patriotismului şi a pasiunii sale de luptător, Mihail Kogălniceanu a împlinit-o în împrejurările glorioase în care s-a înfăptuit statul nostru naţional. S-a aflat în fruntea mişcării unioniste, fiind organizatorul acesteia, principalul ei conducător şi purtătorul ei de cuvânt. A ocupat un rol important în Comitetul Central al Unirii, a condus propaganda pentru Unire în paginile Stelei Dunării, a îndrumat îndeaproape activitatea Adunării Ad-hoc a Moldovei şi a expus moţiunea în favoarea adoptării programului unionist. După înfăptuirea Unirii, ca ministru şi sfetnic apropiat al lui Cuza, Mihail Kogălniceanu a iniţiat sau a susţinut actele noii domnii care aveau drept scop întărirea actului din 1859 prin reforme cu caracter democratic şi afirmarea tot mai deplină a independenţei. I-a revenit un merit deosebit în realizarea celor două reforme însemnate: secularizarea averilor mănăstireşti şi reforma agrară prin care în bună parte relaţiile feudale au fost înlăturate şi ţărănimea împroprietărită. Împrejurările care au precedat războiul din 1877, marcate de redeschiderea crizei orientale, l-au readus pe Kogălniceanu pe primul plan al vieţii publice. Ca ministru de externe, a reprezentat, cu demnitate şi prestigiu, interesele României, dorinţa acesteia de a-şi legitima drepturile la o viaţă liberă şi independentă. Mihail Kogălniceanu a avut o însemnată contribuţie la orientarea vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti. În literatură a abordat diverse genuri: corespondenţă, însemnări de călătorie, schiţă de moravuri, nuvelă, pamflet, roman, teatru. A fost numit, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi. Mihail Kogălniceanu a acordat o deosebită importanţă învăţământului. În 1868 Mihail Kogălniceanu este ales membru al Academiei Române. Mihail Kogălniceanu, personalitate puternică, om de litere şi animator al vieţii culturale naţionale, a cărui operă este pătrunsă de o puternică dragoste faţă de popor, faţă de ideile dreptăţii sociale şi ale libertăţii naţionale, s-a stins din viaţă la Paris, la 20 iunie1891, în urma unei operaţii. Corpul neînsufleţit a fost adus la Iaşi şi îngropat în cimititul Eternitatea.
Garabet Ibrăileanu s-a născut pe 23 mai 1871, la Târgu Frumos, judeţul Iaşi, a urmat şcoala primară la Bacău şi Roman 1879-1883, gimnaziul la Roman 1883-1887, liceul la Bârlad 1887-1890. Între 1891-1895 e student la Facultatea de Litere de la Universitatea din Iaşi. Încă din timpul studenţiei se face remarcat de Alexandru Philippide, care îl cooptează în echipa de cercetători angajaţi de Academie în vederea redactării Dicţionarului Limbii Române. Tot între 1891-1895 publică, mai ales sub pseudonimul Cezar Vraja, numeroase articole politice şi de critică literară în presa socialistă „Munca”, „Lumea nouă”, „Evenimentul literar”. Este profesor în învăţământul secundar, mai întîi în Bacău, apoi în Iaşi, la Liceul Internat. Între 1904-1906 colaborează sporadic la „Noua revistă română” şi „Curentul nou”. La 1 martie 1906 devine secretar general de redacţie, funcţie deţinută pînă în 1933, al nou-înfiinţatei reviste „Viaţa românească”, avându-i ca directori pe C. Stere şi C. Bujor. Ajunge profesor suplinitor de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere din Iaşi, din 1908, titularizându-se mai apoi în 1912, în pofida lui Eugen Lovinescu, după ce obţine titlul de doctor cu teza Opera literară a domnului Vlahuţă. Volume publicate: Spiritul critic în cultura românească, Scriitori şi curente, Note şi impresii, După război – Cultură şi literatură, Scriitori români şi străini, Studii literare. Personalitatea complexă a lui Ibrăileanu n-ar putea fi însă apreciată just dacă am ignora cursurile sale, care constituie de fapt, aşa cum s-a remarcat, o foarte valoroasă operă de istorie literară, plină de idei originale şi de interpretări adesea surprinzătoare. Din 1934, retras cu totul din viaţa literară, criticul se stinge în sanatoriul „Casa Diaconeselor”, din Bucureşti, pe data de 10 martie 1936. Trupul îi este incinerat, iar cenuşa depusă la Cimitirul Eternitatea, din Iaşi.
Henrik Ibsen s-a născut pe data de 20 martie 1828, în micul oraş-port Skien, Norvegia, a mai avut 5 fraţi. Când a ajuns la vârsta de 8 ani tatăl sau a dat faliment. Pentru urmîtorii 8 ani familia sa a trăit într-o mică fermă de lângă Skien. La 15 ani Ibsen era ucenicul unui farmacist din Grimstadt. Avea o viaţă singuratică şi băiatul s-a apucat de scris, în special poezie. În 1849 Ibsen a intrat la universitatea din Christiania (actualul Oslo), dar a renunţat repede datorită lipsei de bani. Viaţa sa a fost grea pentru mulţi ani. A scris pentru un ziar şi s-a îngrijit de un mic teatru. A călătorit în Germania şi Danemarca ca să studieze designul de scenă. A mai scris în această perioadă poezie şi piese fără succes. În 1864, ajutat de un mic guvernator, şi de prietenii săi, Ibsen a părăsit Norvegia şi s-a stabilit la Roma. Prima sa piesă de succes, Brand, a fost scrisă prima oară în 1865 ca un poem narativ. Refăcută ca o dramă, a fost pentru prima oară pusă pe scenă în 1885. În ea se povesteşte aspra viaţă a unui ministru care renunţă la compromisurile favorurilor pe care le putea obţine pentru o viaţă sinceră. Urmatoarea sa piesă a fost Peer Gynt (1867), povestea unui călător prin lume implicat într-o serie de aventuri remarcabile. Punctul de vedere al autorului este clar: o viaţă fără ritm are puţin sens şi menire. A urmat Liga Tinereţii (1868), despre corupţia în politică, şi Impărat şi Galilean (1873), o pledoarie pentru un nou tip de Creştinism. Stâlpul societăţii (1877) şi Casa unei păpuşi (1879) se ocupă de reformele sociale bazate pe principii de onestitate şi libertate. Fantomele (1881), despre tragedia bolilor care afectează mintea, este probabil cea mai mare piesă a lui Ibsen. Printre ultimele sale piese se găsesc Un inamic al oamenilor (1882), o comedie cu serioase sub-sensuri; Raţa Sălbatică (1884) combină realitatea cu poezia şi Rosmersholm (1886), se ocupă de conflictul dintre conştiinţă şi dorinţa de libertate. Hedda Gabler (1890) este o puternică tragedie domestică ce se termină prin sinucidere. Printre ultimele sale piese au fost The Master Builder (1892) şi Când noi morţi ne trezim (1899). După ani de trai alternant la Roma sau Dresden şi Munich Ibsen se întoarce în Norvegia în 1892. Era bogat, onorat de către lume şi iubit de către conaţionalii săi. Piesele sale erau traduse în multe limbi şi s-au pus pe scene din ţări de prin toată lumea. A murit în Christiania pe 23 mai 1906.
Georges Seurat s-a născut la data de 2 decembrie 1859 la Paris. Este unul dintre cei mai faimoşi pictori, fiind considerat conducătorul si precursorul neoimpresionismului. A murit la data de 29 martie 1891, la vârsta de numai 32 de ani. S-a născut într-o familie burgheză care i-a oferit toate mijloacele materiale pentru a se dedica marii sale pasiuni- pictura. Talentul său artistic este remarcat şi încurajat încă din copilărie. La 17 ani devine elev al şcolii de sculptură şi de pictură din localitate. Apoi este acceptat în 1878 la Academia de Arte Frumoase. Este mereu atras nu numai de pictură, dar şi de cărţi şi de muzee. În 1879 este recrutat şi timp de un an îşi săvârşeşte stagiul militar la o unitate din Brest. Curentul impresionist are un mare impact asupra lui. Însă acesta nu doreşte să copieze tablourilor impresioniştilor, ci doreşte să se impună cu un stil propriu, prin originalitate. Drept urmare studiază intens multe cărţi despre optica, dar mai ales despre culori şi desen. Tablourile expuse la expoziţia impresioniştilor au fost considerate ciudate şi chiar dezgustătoare din cauza faptului că erau formate din mii de puncte de culoare. Respectivul procedeu avea sa fie cea numit pointilism, adică pictura prin puncte. Această nouă tehnică a lui Seurat a fost numită „neoimpresionism” de către criticul de artă Feneon. Deşi se asemăna mult cu tehnica impresionistă, se diferenţia în acelaşi timp prin originalitate, prin noutate. Pictorii de la acea vreme deja vedeau în Seurat conducătorul noii generaţii de pictori.Are în secret o relaţie cu Madeline Knoblock care îi va dărui un fiu care s-a născut la data de 16 februarie 1890. Viaţa pictorului a fost scurtată prea devreme de boală, murind pe data de 29 martie 1891, la Paris. La două săptămâni după decesul pictorului şi fiul său a murit de aceeaşi boală ca şi tatăl său – difterie.
Dumitru S. Panaitescu s-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891. Studiază la liceul „N. Bălcescu” din Brăila şi devine licenţiat în filologie romanică la Universitatea din Bucureşti (1914). Debutează cu proză în revista brăileană Flori de câmp (1911), publică versuri în revista Versuri şi proză, semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gală Galaction şi Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 şi rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localităţi ale ţării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti şi J. Byck. Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundaţiilor Regale, Letopiseti, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacără, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viaţa românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ţinut cronica literară la Radio între 1934 - 1938. Membru al Academiei Române, director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) şi al revistei Manuscriptum. Moare la 29 martie 1971 în Bucureşti.
S-a nascut la 15 februarie 1851 la Putna. Studiile si le-a facut la Dorohoi, Iasi si Bucuresti. În 1862 intra ca bursier la liceul Sf. Sava. În decembrie 1870, desi student în anul II la fizico-matematica, obtine prin concurs catedra de matematica la Seminarul central. Dupa un an a renuntat la catedra si si-a continuat studiile la Universitate. Îsi ia licenta în 1874, la 23 de ani. Se înscrie la concursul de bursa instituit de Titu Maiorescu; reuseste si pleaca pentru doi ani la Paris. În 1874 îsi ia licenta în matematica, iar în august anul urmator în fizica. Doi ani mai târziu îsi ia doctoratul tot la Paris, cu teza “Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”. Haret pune în evidenta “termenii seculari puri” si pentru “gradul al treilea”, ceea ce înfatisa într-o alta lumina stabilitatea sistemului planetar. În 1885 teza de doctorat al lui Haret e republicata în Analele Observatorului Astronomic din Paris. Din nou de Poincaré în 1889. Facultatea de stiinte din Paris trimite o adresa Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice felicitând România, tara care a produs si poseda asemenea talente. Târziu, în 1976 cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nasterea lui Spiru Haret, un crater de pe harta Lunii, pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud si longitudine 176 grade vest, în partea lunara invizibila, a primit numele lui Haret. Era primul român care anunta valoarea, confirmata mai apoi, a scolii românesti de matematica. În 1910 publica Mecanica sociala, la Paris si Bucuresti, utilizând pentru prima oara, matematica în explicarea si întelegerea fenomenelor sociale. piru Haret va fi de trei ori ministru al Instructiunii Publice, între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 si 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, perioada în care a reorganizat întregul învatamânt românesc. Pentru a da învatatorilor o pregatire mai adecvata, Haret reorganizeaza scolile normale. Introduce în cadrul lor lucrarile practice, agricole. În 1903, ridica numarul anilor de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a ramas dupa sine o schimbare importanta a programelor în asa fel încât sa împlineasca un deziderat. În 1904 el înfiinteaza Scoala superioara de arhitectura si tot atunci comisia monumentelor istorice. Tot Haret creaza si Comisia istorica a României, la 20 februarie 1910. Dar opera care îi rezuma cel mai bine conceptia asupra învatamântului si actiunea sa de organizare institutionala este "Legea învatamântului secundar si superior", pe care a elaborat-o împreuna cu Constantin Dumitrescu-Iasi, si care a fost votata la 23 martie 1898.
Ştefan S. Nicolau s-a născut la Bucureşti şi a absolvit liceul Matei Basarab în 1913. Ca student în medicină, este mobilizat în timpul primului război, devenind mai întâi însoţitor medical al trenurilor cu răniţi, apoi medic sublocotenent pe frontul din Moldova. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în 1920 unde a fost preparator al profesorului Iuliu Moldovan şi unde a început colaborarea cu marele microbiolog Constantin Levaditi. La Paris, la Institutul Pateur, a fost pe rând asistent, şef de laborator şi şef de serviciu (1920-1939). Între timp şi-a susţinut doctoratul la Sorbona (1925) şi a făcut un stagiu prelungit la National Institute for Medical Research – London (1927-1931). În cursul a două decenii de activitate stiintifică în Occident, Nicolau a publicat peste 250 articole şi a primit cinci importante premii ale Academiei de Ştiinţe din Paris între care: premiul Bellion, 1926, premiul Breant, 1930, premiul Montyon, 1935. Nicolau a atras atenţia că imunitatea virală are o serie de particularităţi care nu se regăsesc nici în tipul de antigenitate al agentului infectios, nici în răspunsul imun. Nicolau a sugerat conceptul de ectodermoze neurotrope (1922-1924), relevând că originea embrionară comună a pielii şi sistemului nervos le face susceptibile la aceleaşi familii virale. A introdus, concepţia neuroinfectiilor sterilizante mortale (1922-1925). În domeniul neurovirozelor a lucrat pentru demonstrarea unui fenomen pe care l-a numit neuroprobazie (în “Ectodermoses neurotropes, Masson, Paris, 1922), fenomen a cărui existenţă a fost intuită de Victor Babeş încă din 1889. O altă contribuţie importantă a lui Levaditi şi Nicolau a fost ipoteza activităţii oncolitice a virusurilor. Ştefan S. Nicolau este şi fondatorul Institutului de Virusologie al Academiei Române.
Petru Maior s-a născut la Tîrgu-Mureş într-o familie greco-catolică cu tradiţie, tatăl său, Gheorghe Maior, fiind preot şi protopop al Iclandului Mare. Anii copilăriei şi primii ani de şcoală şi-i petrece în satul Căpuşul de Câmpie, unde familia Maior se mută la scurtă vreme după naşterea sa. Petru Maior este un reprezentant important al intelectualităţii româneşti transilvănene, membru al Şcolii Ardelene, militant pentru drepturile românilor ardeleni. A participat împreună cu Samuil Micu şi Gheorghe Şincai la redactarea Supplex Libellus Valachorum-ului, un document care stă la baza emancipării socio-politice a românilor. Caracterul polivalent şi erudit al lui Petru Maior este evident prin cărţile publicate de acesta. Prima lucrare este Procanonu unde, pornind de la problematici legate de confesiunea greco-catolică, ajunge să exprime idei din care răzbate o viziune politică premodernistă. Ca istoric se remarcă prin lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia, publicată în 1812. Aici elaborează o amplă teză în vederea argumentării originii daco-romane şi a continuităţii poporului român pe fostul teritoriu al Daciei. Lexiconul de la Buda, chiar dacă este o lucrare neterminată, încununează activitatea de filolog a lui Petru Maior, iar Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, pune în valoare atât calităţile sale de teolog, cât şi pe cele de istoric.
S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”. În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române. La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii. La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. 
Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819 într-o familie fără avere. Tatăl său moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. La vârsta de 7 ani, Nicolae începe să înveţe limba greacă acasă. În 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava, unde îşi arată pentru prima dată vocaţia pentru studiul documentelor. În 1838 se înrolează în armată ,primind gradul de iuncher. Aici iniţiază un curs pentru a-i învăţa pe ostaşi scrisul, artimetica şi geografia. În octombrie 1840 Nicolae Bălcescu este arestat sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica, alături de Paris Dumitru Filipescu, Eftimie Murgu şi alţii. Judecarea acestora s-a făcut cu dovezi false şi uzând de mijloace infame. Rolul lui Bălcescu în acest complot nu a fost unul principal. El primeşte doar 3 ani de închisoare, din cauză că era minor ( certificatul său de naştere era greşit, data naşterii fiind 1821, în loc de 1819 ). Pedeapsa va fi ispăşită la Mărgineni, unde sănătatea sa va fi afectată de condiţiile din închisoare. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
mondial când s-a alăturat lui Constantin Mille, socrul său de la Adevărul. Era boier moldovean dintr-o familie veche, fiu al generalului Dumitru Cocea. A participat la congresul Internaţionalei Socialiste de la Stuttgart. Anii primului război mondial îi petrece în Rusia, unde îşi face diverse relaţii printre bolşevicii cu care va colabora în anii 1920, când Facla, ziarul său, va fi suspendat o vreme de Moscova şi în alte împrejurări, Cocea devenind unul din oamenii bolşevicilor la Bucureşti. Este închis pentru les majestate în anii 1920, după un proces zgomotos, şi trebuie să facă închisoare. În anii 1940, N.D. Cocea s-a retras la Sighişoara, unde a ţinut un interesant jurnal din care au apărut scurte extrase în Magazin istoric în 1968. A murit la începutul anului 1949.
Mihai Mereuţă se naşte în Botoşani la Santa Mare în 29 noiembrie 1924, într-o familie de ţărani. Termină gimnaziul în localitate şi apoi pleacă la liceu în Iaşi. După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi, unde urmează cursurile de limbă română şi filozofie. În paralel însa urmează şi cursurile Conservatorului George Enescu din Iaşi. După terminarea studiilor atât a Facultăţii de Filozofie cât şi a Conservatorului, în 1948 este angajat ca actor la Teatrul Naţional din Iaşi. Debutul ca artist de teatru îl face pe scena Teatrului Naţional din Ploieşti ( astăzi Teatrul Toma Caragiu ) jucând rolul “cetateanului turmentat” din piesa “O scrisoare pierdută“ de IL Caragiale. În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureşteană. Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice şi de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mihai Mereuţă a încetat din viaţă în data de 1 aprilie 2003, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, în urma unui stop cardiac.