Activitati educative 4.08.2015 (De ziua ta, Ionut Catalin Florea!)

4.08.1974  S-a născut la Măcin, Tulcea  IONUŢ CĂTĂLIN FLOREA – pictor român

De ziua ta, Ionuţ Cătălin Florea! – ATELIER DE PICTURĂ

Pentru atragerea unui număr cât mai mare de utilizatori la activităţile Bibliotecii „Nicolae Iorga” din comuna I.C. Brătianu, astăzi 4.08.2015, în parteneriat cu Şcoala “Ion Creangă” din comuna I.C. Brătianu, am organizat, împreună cu cadrele didactice, sub genericul „De ziua ta, Ionuţ Cătălin Florea!”, ediţia a-V, un atelier de pictură cu tema „Vis de vacanţă”. Activitatea a avut loc în incinta punctului muzeal „Ionuţ Cătălin Florea” şi au participat un număr de 14 copii.

Cum a fost vă invit să descoperiţi în imaginile următoare:

Aniversari culturale 4.08.2014 (Ionut Catalin Florea)

4.08.1974  S-a născut la Măcin, Tulcea  IONUŢ CĂTĂLIN FLOREA – pictor român

40 ani de la naşterea pictorului român – ATELIER DE PICTURĂ

40 de ani, de la venirea în această lume a pictorului Ionuţ Cătălin Florea, pe data de 4 August 1974, dispărut prematur dintre noi, pe data de 7 mai 2001, la vârsta de 26 ani. Cu acest prilej şi pentru atragerea unui număr cât mai mare de utilizatori la activităţile Bibliotecii „Nicolae Iorga” din comuna I.C. Brătianu, astăzi data de mai sus, am organizat sub genericul „De ziua ta, Ionuţ Cătălin Florea!”, ediţia a-IV, un atelier de pictură cu tema „Vara”.

Aniversari culturale 11.05.2014 (Jean-Léon Gérôme)

11.05.1824  S-a născut la Vesoul,  JEAN-LEON GEROME  – pictor şi sculptor francez

190 ani de la naşterea pictorului si sculptorului francez

Jean-Léon Gérôme s-a născut pe 11 mai 1824, în regiunea Franche-Comté, mai precis în orăşelul Vesoul, departamentul Haute-Saône, pe strada d'Alsace-Lorraine. Tatăl său, Pierre Gerome, a fost un meşter aurar, iar mama sa, Melanie Vuillemot, a fost fiica unui negustor. A studiat la Colegiul din Vesoul până la vârsta de 16 ani, apoi, în 1841, a plecat de acasă să-şi continue studiile la Paris. A devenit unul dintre elevii lui Paul Delaroche, pe care avea să-l însoţească în Italia timp de un an, 1844 - 1845, unde a vizitat Florenţa, Roma, Vaticanul şi Pompeii. Gerome a fost fascinat de peisajele italiene. Îmbolnăvindu-se de febră tifoidă, el a fost forţat să se reîntoarcă la Paris, în 1844, şi a intrat în atelierul lui Charles Gleyre, unde a studiat pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi a urmat studiile la Ecole des Beaux-Arts. În 1846 a încercat să intre la prestigioasa Prix de Rome, însă a picat în etapa finală, deoarece desenul figurilor era inadecvat. Un an mai târziu avea să surprindă asistenţa la Salonul din 1847, cu lucrarea „Lupta de cocoşi”, realizată în 1846. A fost momentul în care a deschis calea succesului şi avea să rămână în memoria iubitorilor de artă. A fost răsplătit cu medalia de aur, performanţă pe care avea să o repete şi un an mai târziu, în 1848. Influenţa lui Delaroche a fost determinantă pentru formarea stilului lui Gérôme, picturile sale cu caracter istoric arătând un amalgam de neoclasicism şi romantic transpus pe pânză în culori vii şi forme monumentale. Cu ajutorul maestrului, Jean-Léon Gérôme primeşte o comandă pentru o reproducere destinată Reginei şi i se repartizează un atelier la Luvru. Această lucrare, prima dintr-o lungă serie de opere executate la comandă, a fost remarcată şi lăudată de renumitul poet şi critic de artă Théophile Gautier, omul care avea să-l sprijine pe Gérôme de-a lungul unei bune părţi din carieră, datorită cronicii sale tânărul pictor ajungând celebru peste noapte. Jean-Léon Gérôme a debutat în artă ca pictor, dar, după un interval mare de ani, francezul s-a orientat şi către sculptură. Prima lucrare a fost o mare statue din bronz Gladiatorii, pe care a prezentat-o public la Expoziţia Universală din 1878. În 1855 vizitează Turcia pentru a efectua o serie de studii aferente unei comenzi oficiale de proporţii, fără să bănuiască efectul pe care această călătorie îl va avea asupra carierei sale. După o altă vizită, de data aceasta în Egipt, realizează o serie de lucrări specifice în care Gautier remarcă şi elogiază o viziune prospătă şi adevărată asupra Orientului Apropiat. Varietatea subiectelor şi temelor abordate era efectiv uimitoare şi acesta este punctul de cotitură al carierei sale, momentul în care s-a consacrat ca Orientalist.  La sfârşitul lui 1861 Gérôme vizitează din nou Orientul apropiat şi, vreme de opt luni, trece prin Egipt, Iudeea şi Siria familiarizându-se cu lumea orientală şi începând să înveţe araba. În anul 1864 a devenit profesor de pictură la Ecole des Beaux-Arts. În Ianuarie 1868 întreprinde o nouă călătorie în Orientul Mijlociu. Petrece trei luni şi jumătate schiţând şi făcând fotografii pe tot parcursul periplului, din Alexandria în sus pe Nil până la Cairo şi Giza, apoi cu trenul până la Suez, urmând un safari spre Muntele Sinai pe malul stâng al Mării Moarte, traversând apoi peninsula Aqaba spre Petra pentru a ajunge, într-un final, la Ierusalim. Întors în atelierul din Paris artistul lansează o serie de picturi, modele singulare reprezentate cu costume şi podoabe colectate în cursul călătoriilor efectuate, toate pictate cu minuţiozitate: arabi, arnăuţi, negustori, başbuzuci, măcelari - aşezaţi, fumând, jucând şah sau doar pozând alături de puşti, săbii, vase, narghilele etc. A pictat de asemenea şi o remarcabilă serie de scene localizate în băi publice imaginare, încorporând două sau mai multe nuduri, încăperi fanteziste pline de faianţă colorată, fântâni şi abur prin care se filtrează razele de lumină. Jean-Léon Gérôme s-a stins din viaţă pe 10 ianuarie 1904, la Paris, Franţa, la vârsta de 79 ani.

Surse: ro.wikipedia.org;  fr.wikipedia.org; www.jeanleongerome.org; shevalet.blogspot.ro; cetateanx.blogspot.ro;

Aniversari culturale 7.04.2014 (El Greco)

7.04.1614 S-a stins din viaţă, la Toledo, EL GRECO – pictor grec

400 ani de la moartea pictorului grec

El Greco, pe numele lui adevărat Domenikos Theotokopoulos, s-a născut în Creta anului 1541. Pe atunci, Creta  (Heraklion) era parte a Republicii Veneţia. Tatăl său Georgios Theotokopoulos era colector de impozite, dar şi comerciant, îndeletnicire de care se ocupa împreună cu fratele mai mare a lui Domenikos, Manoussos. Din acea perioadă a vieţii lui El Greco se cunosc puţine lucruri. A studiat pictura în insulă, faimoasă pentru şcoala sa de pictură bizantină, devenind un pictor de icoane în stilul neobizantin. Primele date despre el le regăsim când deja era pictor calificat, într-un act notarial din 6 iunie 1566, din care realizăm că El Greco era deja Maestru. În acelaşi act, El Greco adăuga cuvantul “zgurafos” în dialectul grec cretan însemna pictor. În această perioadă, El Greco, autodidact, cu un talent extraordinar, picta miniaturi în manuscrisele vremii, dar şi pe lemn  şi făcea diferite  fresce  cu teme religioase. La 26 de ani pleacă la Veneţia, iar din 1568, El Greco începe să studieze pictura în atelierul lui Tiţian (Tiziano). Doi ani mai târziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto, care va fi următorul său maestru. Giulio Clovio, miniaturist şi filosof iluminist, protector al pictorului, îl recomandă influentului şi bogatului cardinal Alessandro Farnese. Ucenic şi elev al celor doi mari maeştri veneţieni, El Greco începe să picteze în stilul lor, influentat de Manierismul Renascentist. În 1572, Domenikos Teotokopulos (viitorul El Greco) devine membru al corporaţiei pictorilor din Roma, cunoscută sub numele de “Academia Sfântul Luca“. Relaţiile cu pictorii din Roma nu sunt dintre cele mai bune şi în scurtă vreme va părăsi Italia, plecând în Spania, unde la Escurial, regele Filip al II-lea a început construirea unui imens palat, o ocazie extraordinară pentru numeroşi artişti de a-şi găsi de lucru. În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla comanda pentru executarea a trei altare pentru biserica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din partea corpului canonicilor, executarea picturilor pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare, pictorul realizează în această perioadă “El Espolio” (“Dezbrăcarea lui Hristos“, 1577-1579) şi picturile de altar. Graţie acestor adevărate capodopere, succesul său este răsunător. După ani de peregrinări, emigrantul grec îşi găseşte în sfârşit locul, va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl vor denumi pentru nemurire “El Greco.” Pictorul continuă să-şi semneze lucrările cu numele său adevărat, folosind alfabetul grecesc. Adaugă adeseori “cretan” sau “executat de un cretan”. La un an după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naşte primul şi singurul fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristocratică, femeie cu care El Greco nu se va căsători niciodată, dar va trai cu ea până în ultima zi a vieţii lui. El Greco s-a stins din viaţă pe 7 aprilie 1614, la Toledo, Spania, la vârsta de 73 de ani şi este înmormântat în Cimitirul Bisericii Santo Domingo el Antiguo.

Surse: ro.wikipedia.org;  desydemeter.wordpress.com; en.wikipedia.org; tarabaluicristinel.blogspot.ro;

Aniversari culturale 18.02.2014 (Michelangelo Buonarroti)

18.02.1564 S-a stins din viaţă, la Roma, MICHELANGELO BUONARROTI –   pictor, sculptor, arhitect şi poet italian

450 ani de la moartea celebrului pictor, sculptor, arhitect şi poet italian

Michelangelo Buonarroti, pe numele întreg Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni, s-a născut pe 6 martie 1475 la Caprese, Arezzo, Italia. Fiul unei familii nobile, dar care nu a fost crescut de părinţii săi. Tatăl său, Ludovico di Leonardo di Buonarroti Simoni,  a hotărât să îl ducă la un sculptor în piatră, deoarece mama sa, Francesca Neri,  era foarte bolnavă şi nu putea avea grijă de el. La acest sculptor, Michelangelo şi-a dezvoltat aptitudini pe care le-a iubit tot restul vieţii sale. Tatăl său a fost nemulţumit când a auzit că fiul său vrea să devină artist şi cu greu s-a lăsat convins ca acesta să rămână ucenic al sculptorului. În anul 1488, Michelangelo merge să studieze sculptura la vestitul atelier Grădinile Medici, unde talentul său s-a dezvoltat cu ajutorul lui Lorenzo de Medici, patron al artelor şi conducător de Florenţa, care l-a prezentat marilor gânditori ai Renaşterii. După aproape trei ani petrecuţi la Grădinile Medici, în anul 1492, Michelangelo merge la Bologna, apoi la Roma, unde a văzut impresionante statui de marmură, pe care le evocă mai târziu în lucrările sale. La întoarcere, el s-a hotărât să creeze prima sa sculptură, statuia Fecioarei Maria, care ţinea în braţe trupul neînsufleţit al lui Iisus, cunoscută sub numele de La Pieta. Prima sa sculptură la scară mare a fost statuia lui Bacchus. În anul 1501 realizează una dintre cele mai importante lucrări ale sale, statuia lui David, o piesă ce simboliza eliberarea republicii Florenţa. Michelangelo şi-a căpătat cu adevărat faima de artist, ajungând până la urechile lui papa Iulius al II-lea, care, în anul 1508, i-a cerut să se alăture unei echipe ce avea să picteze tavanul Capelei Sixtine din Vatican. La început, Michelangelo a refuzat, deoarece picta o frescă în mormântul lui Papa Iulius I, simţea că angajarea într-o astfel de sarcină monumentală, l-ar fi îndepărtat de prima sa dragoste, sculptura, dar la insistenţele papei, acceptă în cele din urmă. În mod ironic, munca lui Michelangelo de pe tavanul capelei a depăşit cu mult conturul original stabilit, a acoperit întregul tavan cu peste trei sute de figuri, de la crearea lui Adam la Noe şi Potopul cel mare. Este interesant de remarcat faptul că Papa nu a contestat numărul mare de personaje nud în picturi. Portretizarea femeilor a fost de asemenea subiectul unor speculaţii cu privire la preferinţele sale sexuale, Eva fiind reprezentată cu caracteristici foarte masculine. Finalizează această mare lucrare după patru ani. Următoarea sa mare lucrare i-a fost atribuită în anul 1534, de papa Clement al VII-lea, care îi cere să picteze peretele altarului Capelei Sixtine. Acesta i-a cerut să picteze Judecata de apoi, o prezentare a Apocalipsei, a Raiului şi a Iadului. În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de “arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal”. Papa Paul al II-lea, urmaşul Papei Clement, a dezvelit la 31 octombrie 1541, pictura de pe peretele altarului Capelei Sixtine. Toţi cei prezenţi au rămas şocaţi de măreţia picturii, cu peste trei sute de personaje, printre care şi Iisus, Judecătorul Suprem. Au apărut şi discuţiile referitor la nudurile din pictură, considerate de unii o blasfemie. Picturile de la Capela Sixtină au fost printre ultimele sale picturi, Michelangelo s-a întors la vechea sa dragoste, sculptura. Mai târziu, cu puţin înainte de moartea sa, se spune că, personajele nud ale lui Michelangelo ar fi fost cenzurate. Sexele lor ar fi fost îmbrăcate în pânză, de un strat suplimentar de vopsea. Dintre operele sale cele mai importante, enumerăm: statuia lui Bacchus, grupul statuar Pieta, statuia lui David, frescele din Capela Sixtină de la Vatican, cupola bazilicii Sfântu Petru din Roma. Nu doar pictura, sculptura sau arhitectura au fost punctele sale forte, artistul ne-a mai lasat peste 300 de poezii, în special de genul sonetului şi a madrigalului. Michelangelo se stinge din viaţă pe 18 februarie 1564, la Roma, în vârstă de 88 de ani. Corpul său a fost dus la Florenţa şi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Surse: ro.wikipedia.org;  www. ro.biography.name; www.buonarroti.eu; www.michelangelo.com; 

Aniversari culturale 23.01.2014 (Salvador Dali)

23.01.1989 S-a stins din viaţă, la Figueras, Spania, SALVADOR DALI –   pictor spaniol

25 ani de la moartea pictorului spaniol

Salvador Dalí, numele la naştere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, s-a născut pe 11 mai 1904 la Figueras, în Catalonia, ca fiu al unui notar. Studiază la Academia de Belle-Arte „San Fernando" din Madrid între 1921 şi 1925 cu pictorul Moreno Carbonero. După o perioadă neoimpresionistă, Dalí se apropie de tehnicile cubiste, apoi de mişcarea suprarealistă, pe care o descoperă odată cu stabilirea sa la Paris, în 1927. În grupul suprarealiştilor o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Gala, împreună cu care se va stabili, din 1930, la Cadaqués, în Spania. Dalí este creatorul unei iconografii originale, cu dominantă sexuală şi morbidă. Titlurile tablourilor conţin adesea aluzii freudiene. Aduce, în cadrul suprarealismului, o metodă pe care o denumeşte „paranoic-critică". A creat costume şi decoruri pentru balet în Labirintul – 1941 şi Tristan nebun – 1944, a realizat ilustraţii la Cântecele lui Maldoror de Lautréamont şi Don Quijote de Cervantes. A colaborat cu Luis Buñuel la realizarea peliculelor Câinele andaluz - 1929 şi Vârsta de aur - 1930. Între scrierile sale cele mai cunoscute se numără: La conquête de l'irrationnel - 1935 şi La vie secrète de Salvador Dalí - 1942. Dintre tablourile sale cele mai cunoscute amintim: Persistenţa memoriei - 1931, Girafa în flăcări - 1935, Presimţirea războiului civil - 1936, Metamorfoza lui Narcis - 1937, Fecioara de la Port Lligat - 1949, Descoperirea Americii de către Cristofor Columb - 1960.

După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

Surse: ro.wikipedia.org; istoriesicultura.ro; www.humanitas.ro; www.telegraph.co.uk;

Aniversari culturale 22.01.2014 (Francis Picabia)

22.01.1879 S-a născut, la Paris, Franţa  FRANCIS PICABIA –  pictor francez

135 ani de la naşterea pictorului francez

Francis-Marie Martinez Picabia s-a născut pe 22 ianuarie 1879, la Paris, dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată hispano-cubanez, un copil teribil care avea să devină un nume important în artele secolului XX.  De la 20 de ani, tânărul Francis Picabia avea să-şi câştige existenţa din pictură, un ideal la care visau o mulţime de artişti aspiranţi.

În timpul studiilor, influenţa cea mai importantă exercitată asupra stilului său a fost cea impresionistă, vizibilă în tablouri cu bisericuţe, alei, case şi acoperişuri din Paris. Dar nu va trece mult şi junele pictor va descoperi cubismul, se va împrieteni cu Marcel Duchamp şi se va afilia mişcării avangardiste, pe care o va duce peste Ocean, la New York. Acolo, într-un mediu cosmopolit, va trăi în aburii alcoolului şi ai stupefiantelor, încercând drumuri noi în pictură. Va ajunge apoi la Barcelona şi la Zurich, în compania dadaiştilor Tristan Tzara, André Breton sau Louis Aragon, după care va fi sedus de suprarealism.

După o întoarcere la stilul figurativ, în anii 1940 Francis Picabia se va stabili în sudul Franţei, creând lucrări ce subminează tot ce înseamnă pictură academică. Înainte de începutul Primului Război Mondial, revenit în Oraşul Luminilor, se va lăsa prin din nou în mrejele picturii abstracte. S-a stins din viaţă în 1953 şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

Surse: ro.wikipedia.org; francispicabia.org; epoca.ro: galeriidearta.blogspot.ro;

Aniversari culturale 03.10.2013 FRANCISC BARANYAI – pictor român

03.10.1923 S-a născut, la Arad, FRANCISC BARANYAI – pictor român

90 ani de la naşterea pictorului român

Francisc Baranyai s-a născut pe 3 octombrie 1923, la Arad. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj cu profesori ca: Béla Nagy Abody, Tibor Kádár, Catul Bogdan, Aurel Ciupe. Întors în oraşul natal devine membru activ al Filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici. A expus în 1956 pe simezele regionale organizate anual la Timişoara, iar din 1968 în cadrul manifestărilor judeţene, deschise la Arad. Francisc Baranyai şi-a expus lucrările, de-a lungul timpului, în expoziţii personale şi de grup, la nivel naţional şi internaţional, în Arad, Timişoara, Bucureşti, Deva, Sibiu, Oradea, Baia Mare, la Békéscsaba, Szarvas, Orosháza, Zrenjanin, Subotica, Asperg şi Darmstadt. S-a specializat în restaurare şi a ales să lucreze în laboratorul Muzeului Judeţean Arad. Împreună cu Sever Frenţiu a executat lucrarea monumentală de mozaic la Reşiţa, iar cu Valeriu Brudaşcu şi Ionel Munteanu a restaurat Sala Cavalerilor din Deva. Iar aceasta este doar o parte din activitatea sa artistică. În ultimii ani, s-a retras în atelier de unde a mai pictat câte un peisaj sau un nud. Are lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Italia, Ungaria, Israel, Norvegia, Canada, Spania. Se stinge din viaţă pe 4 aprilie 2013, la Arad.

Surse: ro.wikipedia.org; www.bibliotecaarad.ro; www. aradon.ro; aradproart.blogspot.ro

Aniversari culturale 02.10.2013 Marcel Duchamp

02.10.1968 S-a stins din viaţă, la Neuilly-sur-Seine, Franţa, MARCEL DUCHAMP –  pictor francez

45 ani de la moartea pictorului francez

Marcel Duchamp s-a născut la 28 iulie 1887, în Blainville-Crevon, Franţa, într-o familie cu 6 copii. Are încă 3 fraţi pictori. A învăţat la Liceul Corneille din Rouen, apoi s-a mutat la Paris şi a studiat la Academia Julian. A desenat şi vândut caricaturi, precum şi picturi cubiste sau clasice şi a început să folosească simbolurile şi jocurile de imagini. În 1905 a început serviciul militar obligatoriu şi a fost trimis să lucreze la o tipografie din Rouen, unde a deprins tehnicile de imprimare. A pictat în 1902 “Peisaj din Blainville”. În 1908, cu ajutorul fratelui mai mare, Jaques Villon, deja membru al Academiei Regale de Pictură şi Sculptură, Marcel Duchamp a avut prima expoziţie. În 1912 picta “Nud coborând o scară”, în 1913 realiza lucrarea “Lanţuri de bicicletă”, în care sugera mişcarea continuă printr-un lanţ format din cifre, în maniera cubistă, ca şi “Jucătorii de şah”, “Râşnita de cafea”. În 1913 a expus la New York “Nud coborând o scară” şi a devenit celebru. Până în 1923 a lucrat la capodopera sa, “La mariée mise à nu par ses cèlibataires”, pictată pe sticlă. S-a dedicat unor experimente mecanice şi optice (filme), în 1920 a publicat cu pseudonimul Rrose Selavy jocuri de cuvinte în revista franceză Littérature. În 1924 a apărut jucând şah cu artistul american Ray Man în scurt metrajul Entr’acte, realizat de René Clair. În 1955 a obţinut cetăţenia americană, a murit la 02 octombrie 1968, în Neuilly-sur-Seine, Franţa.

Surse: ro.wikipedia.org; biografii.famouswhy.ro; www.marcelduchamp.net; chestiilivresti.blogspot.ro

Aniversari culturale 15.05.13 (Nicolae Grigorescu, Al Ioan Cuza)

15.05.1838 S-a născut, la Pitaru, Dâmboviţa, NICOLAE GRIGORESCU – pictor român

175 ani de la naşterea pictorului român - EXPOZIŢIE DE CARTE

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa, fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În anul 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie, de numai doi ani, între 1848 şi 1850 în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek, Grigorescu va executa icoane pentru bisericile din Băicoi, judeţul Prahova, şi mânăstirea Căldăruşani. În anul 1856, realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii. Între 1856 şi 1857, va picta biserica nouă a mănăstirii Agapia, din Neamţ. La intervenţia ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă în capitala Franţei, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu, unde este coleg cu Auguste Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Va părăsi curând atelierul şi, atras de noile viziuni ale Şcolii de la Barbizon, se va stabili în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti precum Jean-François Millet, Camille Corot şi Théodore Rousseau.

În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris din 1867, participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Ţigăncuşă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, va participa la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-Artelor. În anii 1873 – 1874, face călătorii de studii în Italia, în Grecia şi la Viena.

În anul 1877 este chemat să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor viitoare compoziţii.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Întors în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904.

Din 1890 se stabileşte definitiv în ţară şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi şi numeroase peisaje cu specific românesc.

Începând din anul 1897, el organizează expoziţii în fiecare an, ultima sa expoziţie, aranjată de mâna lui, are loc în 1906.

După două pneumonii, la scurt interval, o a treia îl răpune, pe 21 iunie 1907, la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru generaţiile de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.

15.05.1873 S-a stins din viaţă, la Heidelberg, Germania, ALEXANDRU IOAN CUZA – domnitor român

140 ani de la moartea domnitorului român – EXPOZIŢIE DE CARTE

Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl său fiind boierul Ioan Cuza. Mama lui, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană.

Cuza urmeauă primele studii la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte la 30 aprilie 1844 cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul "Primaverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", în Cernăuţi.

Se cerea, în afară de împroprietărirea ţăranilor şi crearea unui sistem de învăţământ obligatoriu, unirea între Moldova şi Ţara Românească. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat şi dus la Viena, însă a fost eliberat.

După revenirea în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica, ocupa postul de ministru de Război. Acesta continua să susţină cauza unirii celor două ţări româneşti.

Şansa îndeplinirii acestui obiectiv a venit după sfârşitul razboiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Ţarist şi Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova şi Valahia, prin care majoritatea populaţiei a cerut unirea celor două ţări.

Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuşi, una superficiala permiţând existenţa doar a unor instituţii în comun. Profitând de greşeala textului care stipula condiţiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale, îşi depune candidatura în ambele ţări.

Pe 5 ianuarie este ales domnul Moldovei şi pe 24 ianuarie al Ţării Româneşti. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
S-a creat armata naţională prin contopirea forţelor militare ale celor două principate şi Statul Major General al acesteia este înfiinţat în 1859. Universitatea din Iaşi, a fost terminată în 1860 şi este prima instituţie de învăţământ superior din ţară. Cuza trebuia să jongleze între cele două capitale, Iaşi şi Bucureşti, şi între cele două parlamente şi guverne. În cele din urmă fixează capitala la Bucureşti în 1862, şi crează un singur parlament şi un singur guvern.

Alexandru Ioan Cuza l-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru între 1863 şi 1865, care i-a permis domnitorului să pună în aplicare reformele foarte necesare.
În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstireşti. Aproximativ un sfert din întreaga suprafaţă a ţării aparţinea Bisericii şi a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta au fost improprietărite 400.000 de familii şi s-au desfiinţat cu totul orânduirile feudale. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din Bucureşti, a doua din ţară.

Se pun bazele unui cod civil şi a Codului Penal, se instituie învăţământul obligatoriu de patru clase şi încep să se aplice impozite pentru infrastructură.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale, însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali şi conservatorii, ce erau nemultumiţi de acţiunile domnului român.

În 1866, "monstruoasa coaliţie", formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obliga pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăseşte Bucureştiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieţii în exil în diverse oraşe europene. Permanent i s-a arătat ca este sprijinit din ţară, existând petiţii care cereau revenirea lui şi el însuşi primeşte audienţe ale studenţilor români. Printre aceştia s-a aflat şi Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinţi şi Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această funcţie. Înca din 1867 îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în ţară, dar acesta îl refuzase categoric.

Alexandru Ioan Cuza a murit pe 15 mai în 1873 din cauza unui anevrism în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte ca România să îşi câştige independenţa. Când trupul său a fost adus în ţară cu trenul, mii de oameni au aşteptat în dreptul liniei ferate pentru a-şi prezenta pentru ultima oară recunoştinţa pentru faptele sale.
A fost înmormântat la Ruginoasa, unde Mihail Kogălniceanu l-a elogiat pe Cuza, în lacrimile mulţimii. În prezent, rămăşiţele domnitorului se află la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, fiind mutate aici după al Doilea Război Mondial.

Surse:  Nicolae Grigorescu, G. Oprescu, Editura Meridiane, 1971, Bucureşti; ro.wikipedia.org; www.romanipentruolume.ro; grigorescu.artmuseum.ro; www.ziare.com; enciclopediaromaniei.ro;

Aniversari culturale 25.10.11(Pablo Picasso)

 

25.10.1881 S-a născut, la Malaga, Spania PABLO PICASSO – pictor spaniol

130 ani de la naşterea pictorului spaniol

Pablo Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881, în Malaga, pe numele complet Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez. Tatăl său, Jose Ruiz Blasco – un pictor mediocru, specializat în scene generale, al cărui subiect preferat erau porumbeii -, era profesor de desen la şcoala locală şi conducea muzeul municipal, unde deţinea funcţia de restaurator. Tradiţia biografică a lui Picasso menţionează precocitatea uimitoare a tânărului artist, sub atenta îndrumare a tatălui. Primul său tablou adevărat este considerat a fi Picador, din 1890. Mătuşă Pepa pozează pentru portretul din 1896. În iarna anului 1896 pictează lucrarea Prima împărtăşanie, tablou acceptat la Expoziţia municipală din Barcelona, care are loc în aprilie, prima operă academică recunoscută oficial. Pregătirea lui Picasso a început la Academia de Artă Lonja din Barcelona, dar din anul 1900 a început să-şi petreacă luni întregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv în 1904. La acea vreme capitala franceză era centrul artei mondiale şi aici Pablo Picasso şi-a manifestat pentru prima dată stilul său complet original, în care teme precum dezmoşteniţii societăţii, sărăcia şi disperarea erau zugrăvite cu o uşoară tristeţe, în tonuri de albastru rece. În următorul stil al lui Picasso, Perioada roz, tonurile de roz au luat locul tonurilor albastre. Tema surghiuniţilor era încă dominantă, dar era abordată mai optimist. Subiectele favorite au devenit arlechinii, acrobaţii şi dansatorii iar entuziasmul pentru modul de viaţă al circarilor a luat locul austerităţii. În anii următori Picasso şi colaboratorii lui apropiaţi, Georges Braque şi Juan Gris, au explorat noile posibilităţi pe care Les Demoiselles d’Avignon le-au iniţiat, creând curentul artistic numit cubism. Inspirându-se unul de la celalalt, Picasso, Braque şi Gris au distorsionat realitatea într-o serie de suprafeţe întrepătrunse de culori şi tonuri. Izbucnirea primului război mondial a pus capăt unei colaborări fructuoase, atunci când Braque s-a înrolat în armata franceză. Ca urmare, lucrările lui Picasso au început să se schimbe. În 1917 el a fost invitat la Roma pentru a crea costumele şi decorurile spectacolului de balet al lui Diaghilev, Parada, comandă urmată de multe altele. Călătoria la Roma l-a stimulat pe Picasso, artistul realizând o serie de picturi monumentale cu teme clasice, cum ar fi nimfe şi fauni, zei şi zeite şi Minotaurul. Probabil cea mai reuşită concretizare a obsesiei sale pentru clasicism este seria de gravuri realizată în anii 1930 pentru colecţionarul de artă Ambrose Vollard, gravuri care au devenit cunoscute ca The Volard Suite, Colecţia Volard. Această perioadă a culminat cu celebra Guernica, probabil cea mai cunoscută creaţie a lui Picasso. În această lucrare, Picasso a exprimat oroarea simţită la auzul veştilor despre bombardarea şi distrugerea capitalei başte Guernica, în războiul civil spaniol. În anul 1936 a acceptat cu satisfacţie funcţia de custode al muzeului madrilen, din partea guvernului republican spaniol. În cel de-al doilea război mondial Picasso a rămas în Franţa ocupată, iar după 1946 a trăit mai ales în sudul Franţei, unde, inspirat de lucrările ceramiştilor locali şi înfocat de dorinţa de a reînvia vechile meşteşuguri, s-a aplecat din ce în ce mai mult către olărit. Tablourile produse de Picasso după cel de-al doilea război mondial nu se ridică la nivelul lucrărilor timpurii în privinţa importanţei în istoria artei sau a geniului artistic, dar multe sunt foarte inovatoare. Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani.

Sirse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.ipedia.ro;  vintagealbum.blogspot.com; istoriiregasite.wordpress.com;

Aniversari culturale 22.08.11(Jean Honore Fragonard)

22.08.1806 A murit, la Paris JEAN HONORE FRAGONARD – pictor francez

205 ani de la moartea pictorului francez

Jean Honore Fragonard s-a născut pe 5 aprilie 1732, la Grasse, Alpes Maritimes, localitate din sudul Franţei, fiul lui Francois Fragonard şi Francoise Petit. Familia se mută la Paris şi Jean Honore lucrează o perioadă în cancelaria unui notar. Aici îşi petrece timpul mai mult desenând astfel că părinţii îl trimit să studieze desen şi pictură cu Jean Simeon Chardin. După şase luni este primit în atelierul lui Francois Boucher, unul dintre pictorii cei mai renumiţi din Paris în acea perioadă. Recunoscând talentul tânărului dar şi lipsa de experienţă, Boucher îl pune să realizeze replici ale tablourilor sale. Deşi este încă elev al Academiei, Fragonard a câştigat Prix de Rome în 1752. Studiază apoi trei ani cu Charles Andres van Loo după care pleacă la Roma. În Italia, Jean Honore Fragonard devine un pictor desăvârşit. Aici se împrieteneşte cu pictorul Hubert Robert, plecând împreună în 1760 într-un turneu şi realizând nenumărate lucrări ilustrând peisajele întâlnite. Studiază deasemeni arta renascentistă fiind fascinat de Tiepolo. Se căsătoreşte cu Marie – Anne Gerard în 17 iunie 1769, fiica unui producător de parfumuri. Începând cu anul 1770 primeşte comenzi de la palatele Louvre şi Belevue pentru picturi decorative. Fragonard este nevoit să părăsească Parisul împreună cu familia după izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789, dar revine în 1791. Intra în Comune des Arts, ajutat de prietenul său Louis David, apoi devine membru al Conservatorului de Arte şi Meserii. Aici se ocupă de administrarea şi organizarea colecţiilor de artă de la viitorul muzeu Louvre. În 1797 va administra şi organiza şi noul muzeu ce va lua fiinţă la Versailles. Părăseşte în 1806 Louvre şi se mută într-o locuinţă din grădinile Palais Royal. Moare subit pe 22 august 1806 în timp ce mânca o îngheţată, fiind înmormântat în cimitirul vechi din Moumartre. 

Surse: ro.wikipedia.org; www.canvasreplicas.com; www.metmuseum.org;