Titu Maiorescu personalitate multilaterală a culturii şi politicii româneşti, membru fondator al Academiei Romane, filosof, critic literar, avocat, prim ministru al României între 1912 şi 1914. Titu Maiorescu a lansat în cadrul dezbaterii culturale de la sfârşitul secolului al XIX lea teoria „formelor fără fond”. Educaţia lui Titu Maiorescu a fost solidă şi riguroasă. După încheierea unui ciclu primar fragmentat (Craiova, Blaj, Şchei-Braşov), Titu Maiorescu este înscris în clasa I a Gimnaziului academic, care aparţinea de Academia Theresiană din Viena, pe care o absolvă în 1858 ca şef de promoţie. Studiile universitare urmate cuprind atât literele şi filosofia – doctorat cu distincţia magna cum laudae la universitatea din Giessen, Germania, în 1859, cu o teză intitulată Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), doctorat în litere şi filosofie la Sorbona, în 1860 (prin echivalare a celui din Germania) , cât şi dreptul, licenţiat în 1861 cu o teză intitulată Du régime dotal (Despre natura moştenirii). Titu Maiorescu îşi începe cariera universitară în Iaşi, la doar 22 de ani, ca profesor la nou înfiinţata Universitate Al. I. Cuza; decan al Facultăţii de Filosofie din februarie până în septembrie 1862, apoi rector al Universităţii la 23 de ani (între 1863 şi 1867). Cariera universitară nu l-a împiedicat să desfăşoare o susţinută activitate culturală: fondarea Junimii, în 1863, alături de: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti, publicarea unor celebre articole despre limbă: Articole despre scrierea limbii române (1866), Beţia de cuvinte (1873), Raport citit în Academia Româna asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Oratori, retori, limbuţi (1902); literatura: Asupra poeziei noastre populare (1868), Direcţia noua în poezia şi proza română (1876), Comediile lui I.L. Caragiale (1885), Eminescu şi poeziile lui (1889) şi cultura română: În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868). Titu Maiorescu moare pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
15.02.1851 Se naşte, la Putna SPIRU HARET – matematician român
160 de ani de la naşterea matematicianului român
S-a nascut la 15 februarie 1851 la Putna. Studiile si le-a facut la Dorohoi, Iasi si Bucuresti. În 1862 intra ca bursier la liceul Sf. Sava. În decembrie 1870, desi student în anul II la fizico-matematica, obtine prin concurs catedra de matematica la Seminarul central. Dupa un an a renuntat la catedra si si-a continuat studiile la Universitate. Îsi ia licenta în 1874, la 23 de ani. Se înscrie la concursul de bursa instituit de Titu Maiorescu; reuseste si pleaca pentru doi ani la Paris. În 1874 îsi ia licenta în matematica, iar în august anul urmator în fizica. Doi ani mai târziu îsi ia doctoratul tot la Paris, cu teza “Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”. Haret pune în evidenta “termenii seculari puri” si pentru “gradul al treilea”, ceea ce înfatisa într-o alta lumina stabilitatea sistemului planetar. În 1885 teza de doctorat al lui Haret e republicata în Analele Observatorului Astronomic din Paris. Din nou de Poincaré în 1889. Facultatea de stiinte din Paris trimite o adresa Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice felicitând România, tara care a produs si poseda asemenea talente. Târziu, în 1976 cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nasterea lui Spiru Haret, un crater de pe harta Lunii, pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud si longitudine 176 grade vest, în partea lunara invizibila, a primit numele lui Haret. Era primul român care anunta valoarea, confirmata mai apoi, a scolii românesti de matematica. În 1910 publica Mecanica sociala, la Paris si Bucuresti, utilizând pentru prima oara, matematica în explicarea si întelegerea fenomenelor sociale. piru Haret va fi de trei ori ministru al Instructiunii Publice, între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 si 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, perioada în care a reorganizat întregul învatamânt românesc. Pentru a da învatatorilor o pregatire mai adecvata, Haret reorganizeaza scolile normale. Introduce în cadrul lor lucrarile practice, agricole. În 1903, ridica numarul anilor de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a ramas dupa sine o schimbare importanta a programelor în asa fel încât sa împlineasca un deziderat. În 1904 el înfiinteaza Scoala superioara de arhitectura si tot atunci comisia monumentelor istorice. Tot Haret creaza si Comisia istorica a României, la 20 februarie 1910. Dar opera care îi rezuma cel mai bine conceptia asupra învatamântului si actiunea sa de organizare institutionala este "Legea învatamântului secundar si superior", pe care a elaborat-o împreuna cu Constantin Dumitrescu-Iasi, si care a fost votata la 23 martie 1898.
115 de ani de la naşterea medicului român
Ştefan S. Nicolau s-a născut la Bucureşti şi a absolvit liceul Matei Basarab în 1913. Ca student în medicină, este mobilizat în timpul primului război, devenind mai întâi însoţitor medical al trenurilor cu răniţi, apoi medic sublocotenent pe frontul din Moldova. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în 1920 unde a fost preparator al profesorului Iuliu Moldovan şi unde a început colaborarea cu marele microbiolog Constantin Levaditi. La Paris, la Institutul Pateur, a fost pe rând asistent, şef de laborator şi şef de serviciu (1920-1939). Între timp şi-a susţinut doctoratul la Sorbona (1925) şi a făcut un stagiu prelungit la National Institute for Medical Research – London (1927-1931). În cursul a două decenii de activitate stiintifică în Occident, Nicolau a publicat peste 250 articole şi a primit cinci importante premii ale Academiei de Ştiinţe din Paris între care: premiul Bellion, 1926, premiul Breant, 1930, premiul Montyon, 1935. Nicolau a atras atenţia că imunitatea virală are o serie de particularităţi care nu se regăsesc nici în tipul de antigenitate al agentului infectios, nici în răspunsul imun. Nicolau a sugerat conceptul de ectodermoze neurotrope (1922-1924), relevând că originea embrionară comună a pielii şi sistemului nervos le face susceptibile la aceleaşi familii virale. A introdus, concepţia neuroinfectiilor sterilizante mortale (1922-1925). În domeniul neurovirozelor a lucrat pentru demonstrarea unui fenomen pe care l-a numit neuroprobazie (în “Ectodermoses neurotropes, Masson, Paris, 1922), fenomen a cărui existenţă a fost intuită de Victor Babeş încă din 1889. O altă contribuţie importantă a lui Levaditi şi Nicolau a fost ipoteza activităţii oncolitice a virusurilor. Ştefan S. Nicolau este şi fondatorul Institutului de Virusologie al Academiei Române.
Alessandro Achillini s-a născut pe 20 octombrie 1463 la Bologna, tatăl său
fiind Claudio Achillini. A studiat medicina şi filozofia la Universitatea din Bologna şi timp de trei ani filozofie în Paris, devenind un filozof dialectic
şi eminent. S-a licenţiat în
Bologna pe 07 septembrie 1484,
prima dată în logică, apoi în 1487 în
filozofie naturală, presupunând că în 1494 în medicină. În 1494 el a publicat în Bologna “Quodlibeta de intelligentiis” şi
în anul 1498 “De orbibus libri quattuor”, expunând o cosmologie conform căreia planetele se învârt în jurul Pământului pe sisteme de sfere concentrice. În 1501 a publicat “Opus septisegmentatum”. După terminarea războiului, în 1506, Alessandro Achillini a fost
forţat să fugă în Padova, acolo a predat filozofie. Doi ani mai târziu, la 14 septembrie 1508, s-a întors la Bologna, unde a
predat filozofia şi medicina, până la moartea sa. Alessandro Achillini s-a
stins din viaţă pe 2 august 1512,
la Bologna. El este înmormântat
în biserica Sf. Martin din Bologna. Alessandro Achillini nu s-a căsătorit
niciodată. Multe din lucrările
sale de anatomie umană au fost publicate postum, cum ar fi “Humani corporis anatomie” în 1516, la
Veneţia. 
