Aniversari culturale 15.10.2013 (Carol al II-lea)

15.10.1893 S-a născut, la Castelul Peleş, Sinaia  CAROL al II-lea – rege al României

120 ani de la naşterea regelui României

Carol al II-lea s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Castelul Peleş, Sinaia, fiind primul fiu al cuplului princiar al României, Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de Edinburg. Carol a fost primul Hohenzollern născut în ţara noastră, botezat conform Constituţiei, în confesiunea ortodoxă. Inteligent şi cultivat, cu o personalitate carismatică, prinţul Carol beneficiază din partea regelui Carol I de o neasemuită afecţiune. Principele Carol şi-a petrecut primii ani ai copilăriei la castelul Peleş, sub atenta supraveghere a monarhului României independente. Carol I şi-a asumat responsabilitatea educării micului vlăstar regal. Pregătirea sa a fost încredinţată profesorilor particulari  precum Gheorghe Murgoci sau Nicolae Iorga, renumitul om de cultură român, cel care  aprofundează cunoştinţele prinţului Carol despre limba, literatura, istoria şi geografia ţării. La vârsta de nouă ani, Arnold Mohrlen, pedagog elveţian, devine educatorul prinţului Carol. Din adolescenţă, prinţul era preocupat de lectură, botanică, dar şi de instrucţie şi uniformele militare. Este absolvent al Şcolii militare din Bucureşti unde îşi susţine bacalaureatului în anul 1912. Ca şi Ferdinand, începând din ianuarie 1914, urmează Academia Militară de la Potsdam, din Germania. A trecut prin toate gradele militare, de la sublocotenent în 1908 la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său la 27 septembrie 1914, Carol devine principe moştenitor, iar două luni mai târziu, devine senator de drept în Reprezentanţa Naţională. La 20 de ani, la moartea lui Carol I, principele era un tânăr cultivat, cu o personalitate puternică. La 21 februarie 1920 principele Carol plecă în călătorie în jurul lumii timp de şapte luni. La 20 septembrie ajunge în Europa, la Londra, pentru ca o lună mai târziu să se reîntoarcă în România. În acestă perioadă, principele Carol a legat prietenii durabile cu importante personalităţi ale ţărilor vizitate. În 1921, o cunoaşte pe principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Cei doi se căsătoreasc în acelaşi an, la 10 martie, la Atena. Pe 25 octombrie 1921, se năştea la castelul Foişor de la Sinaia, Mihai, viitorul rege al României. În anul 1925, Carol o cunoaşte pe Elena Lupescu, cea care avea să joace un rol fundamental în biografia regală. Carol a fost proclamat rege pe 8 iunie 1830. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, România a cunoscut un avânt economic fără precedent, datorat,  în parte, şi numeroaselor vizite ale monarhului în ţări europene, încununate de reuşite diplomatice şi economice. Interesul regelui pentru dezvoltarea industriei, agriculturii, comerţului, dotarea armatei, participarea la numeroase expoziţii, ascensiunea culturală şi a artelor i-au atras dragostea şi simpatia poporului român. Dezamăgirea regelui Carol al II-lea faţă de  activitatea clasei politice româneşti din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, îl determină să ia măsuri drastice, ajungându-se  în cele din urmă la  îngrădirea sistemului democraţiei parlamentare. Apogeul politicii autoritare a regelui este atins în 1938, an în care este decretată dictatura regală şi desfiinţarea partidelor politice, înlocuite de un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Anii care au urmat aveau să grăbească sfârşitul României Mari: în august 1939, între Germania şi URSS s-a semnat un protocol secret, care prevedea împărţirea teritorială a României. Această înţelegere a fost pusă în aplicare un an mai târziu, când URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, iar Ungaria, sprijinită de către germani, Ardealul de Nord-Vest. Pierderea acestor teritorii fără să se fi tras nici un foc de armă a fost considerată o ruşine naţională, iar Carol a devenit ţinta naţionaliştilor. Lipsa sprijinului intern şi internaţional, incapacitatea de a face faţă manifestărilor de nemulţumire, îl determină pe regele Carol II să abdice, la 6 septembrie 1940, în favoarea fiului său Mihai I. În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, suveranul părăseşte România, însoţit de Elena Lupescu. După îndelungi peregrinări prin întreaga lume, se stabileşte în Portugalia la Estoril, la Villa Mar del Sol, unde se stinge din viaţă, la 3 aprilie 1953.

Surse: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; monarhia.3x.ro; peles.ro; casa-regala.blogspot.ro; istoriiregasite.wordpress.com; www.mlnar.ro;

Aniversari culturale 15.05.13 (Nicolae Grigorescu, Al Ioan Cuza)

15.05.1838 S-a născut, la Pitaru, Dâmboviţa, NICOLAE GRIGORESCU – pictor român

175 ani de la naşterea pictorului român - EXPOZIŢIE DE CARTE

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa, fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În anul 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie, de numai doi ani, între 1848 şi 1850 în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek, Grigorescu va executa icoane pentru bisericile din Băicoi, judeţul Prahova, şi mânăstirea Căldăruşani. În anul 1856, realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii. Între 1856 şi 1857, va picta biserica nouă a mănăstirii Agapia, din Neamţ. La intervenţia ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă în capitala Franţei, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu, unde este coleg cu Auguste Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Va părăsi curând atelierul şi, atras de noile viziuni ale Şcolii de la Barbizon, se va stabili în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti precum Jean-François Millet, Camille Corot şi Théodore Rousseau.

În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris din 1867, participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Ţigăncuşă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, va participa la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-Artelor. În anii 1873 – 1874, face călătorii de studii în Italia, în Grecia şi la Viena.

În anul 1877 este chemat să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor viitoare compoziţii.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Întors în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904.

Din 1890 se stabileşte definitiv în ţară şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi şi numeroase peisaje cu specific românesc.

Începând din anul 1897, el organizează expoziţii în fiecare an, ultima sa expoziţie, aranjată de mâna lui, are loc în 1906.

După două pneumonii, la scurt interval, o a treia îl răpune, pe 21 iunie 1907, la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru generaţiile de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.

15.05.1873 S-a stins din viaţă, la Heidelberg, Germania, ALEXANDRU IOAN CUZA – domnitor român

140 ani de la moartea domnitorului român – EXPOZIŢIE DE CARTE

Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl său fiind boierul Ioan Cuza. Mama lui, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană.

Cuza urmeauă primele studii la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte la 30 aprilie 1844 cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul "Primaverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", în Cernăuţi.

Se cerea, în afară de împroprietărirea ţăranilor şi crearea unui sistem de învăţământ obligatoriu, unirea între Moldova şi Ţara Românească. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat şi dus la Viena, însă a fost eliberat.

După revenirea în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica, ocupa postul de ministru de Război. Acesta continua să susţină cauza unirii celor două ţări româneşti.

Şansa îndeplinirii acestui obiectiv a venit după sfârşitul razboiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Ţarist şi Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova şi Valahia, prin care majoritatea populaţiei a cerut unirea celor două ţări.

Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuşi, una superficiala permiţând existenţa doar a unor instituţii în comun. Profitând de greşeala textului care stipula condiţiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale, îşi depune candidatura în ambele ţări.

Pe 5 ianuarie este ales domnul Moldovei şi pe 24 ianuarie al Ţării Româneşti. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.
S-a creat armata naţională prin contopirea forţelor militare ale celor două principate şi Statul Major General al acesteia este înfiinţat în 1859. Universitatea din Iaşi, a fost terminată în 1860 şi este prima instituţie de învăţământ superior din ţară. Cuza trebuia să jongleze între cele două capitale, Iaşi şi Bucureşti, şi între cele două parlamente şi guverne. În cele din urmă fixează capitala la Bucureşti în 1862, şi crează un singur parlament şi un singur guvern.

Alexandru Ioan Cuza l-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru între 1863 şi 1865, care i-a permis domnitorului să pună în aplicare reformele foarte necesare.
În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstireşti. Aproximativ un sfert din întreaga suprafaţă a ţării aparţinea Bisericii şi a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta au fost improprietărite 400.000 de familii şi s-au desfiinţat cu totul orânduirile feudale. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din Bucureşti, a doua din ţară.

Se pun bazele unui cod civil şi a Codului Penal, se instituie învăţământul obligatoriu de patru clase şi încep să se aplice impozite pentru infrastructură.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al ţărilor occidentale, însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali şi conservatorii, ce erau nemultumiţi de acţiunile domnului român.

În 1866, "monstruoasa coaliţie", formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obliga pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăseşte Bucureştiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.

Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieţii în exil în diverse oraşe europene. Permanent i s-a arătat ca este sprijinit din ţară, existând petiţii care cereau revenirea lui şi el însuşi primeşte audienţe ale studenţilor români. Printre aceştia s-a aflat şi Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinţi şi Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această funcţie. Înca din 1867 îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în ţară, dar acesta îl refuzase categoric.

Alexandru Ioan Cuza a murit pe 15 mai în 1873 din cauza unui anevrism în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte ca România să îşi câştige independenţa. Când trupul său a fost adus în ţară cu trenul, mii de oameni au aşteptat în dreptul liniei ferate pentru a-şi prezenta pentru ultima oară recunoştinţa pentru faptele sale.
A fost înmormântat la Ruginoasa, unde Mihail Kogălniceanu l-a elogiat pe Cuza, în lacrimile mulţimii. În prezent, rămăşiţele domnitorului se află la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, fiind mutate aici după al Doilea Război Mondial.

Surse:  Nicolae Grigorescu, G. Oprescu, Editura Meridiane, 1971, Bucureşti; ro.wikipedia.org; www.romanipentruolume.ro; grigorescu.artmuseum.ro; www.ziare.com; enciclopediaromaniei.ro;

Aniversari culturale 11.08.11(Iancu de Hunedoara)

11.08.1456 A murit, la Zemun IANCU de HUNEDOARA – voievod român

555 ani de la moartea voievodului român

Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407. Prezenţa familiei Corvinilor pe scena Istoriei, se face cunoscută mai pregnant după 18 octombrie 1409, când regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Voicu Corvin, tatăl lui Iancu printr-un act de danie castelul Hunedoara, cu pământurile care ţineau de el, oraşul Hunedoara, 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier, avere pe care Iancu a sporit-o apoi considerabil. A bătut monedă proprie, cu efigia lui, stimulând comerţul şi activităţile productive. Primind o educaţie aleasă lingvistică, politică şi de tactică militară, cunoscător al limbii latine şi a câtorva limbi europene, Iancu de Hunedoara are o vocaţie veritabilă pentru cariera militară pe care o probează cu mare succes în bătălii, prin tacticile adoptate. Prin calităţile sale de om de stat, în anul 1441 ajunge voievod al Transilvaniei iar în 1446 guvernator al Ungariei. Se implică ferm pentru refacerea sistemului politic şi militar comun al ţărilor române. Dispune de o armată numeroasă instruită şi bine echipată, devenind iubit şi respectat de aceasta. În Ţara Românească l-a sprijinit pe Basarab al II-lea şi apoi pe Vlad Dracul, iar în Moldova pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. Instalat la domnie cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara domnitorul muntean Vlad Ţepeş 1476, îl sprijinea în lupta antiotomană. Fermitatea, energia şi severitatea cu care a reprimat orice opoziţie din interiorul şi exteriorul principatului l-au înscris în rândul marilor personalităţi ale vremii. În bătălia de la Belgrad, la 1456, Iancu de Hunedoara a fost sprijinit de oştiri din cele trei tări româeşti, precum şi de o mică oştire de cruciaţi a lui Ioan de Capistrano. Victoria lui Iancu, a cărui strategie şi tactică militară originală, mai complexă şi mai elastică, mult mai modernă decât a sultanului, a prevăzut lovituri variate, care în final au dejucat tactica lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a fost strălucită. Acesta a fugit împreună cu resturile oştirii, lăsând o pradă imensă, părăsită pe câmpul de bătălie şi în tabăra otomană. Ştirea marii victorii s-a răspândit repede în toată Europa. Bucuria generală a triumfului, a fost însă umbrită şi tulburată adânc de moartea lui Iancu de Hunedoara, la 11 august 1456, răpus de molima ciumei, care cuprinsese armata, în tabăra de lângă Zemun.

Surse: 100 de personalităţi din evul mediu românesc, Marin Matei popescu, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981; ro.wikipedia.org; www..dacoromania-alba.ro; www..istoria.md;

Aniversari culturale 9.08.11(Mihai Viteazul, Leonid Andreev, William Fowler)

9.08.1601 A murit, la Turda MIHAI VITEAZUL – domnitor român

410 ani de la moartea domnitorului român

Mihai Viteazul s-a născut într-o aşezare de la gurile Ialomiţei, în anul 1558, părinţi fiindu-i Pătraşcu vodă cel Bun şi Tudora, sora lui Iane Epirotul, ban al Olteniei. Instruit, cunoştea greaca, turca, energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit în tinereţe cu treburi de negoţ. A ocupat însă şi funcţii dregătoreşti de la bănişor de Mehedinţi la ban al Craiovei. Mihai a fost numit domnitor în septembrie 1593. A urmărit instalarea autorităţii centrale şi consolodarea acelei părţi din boierime care îi era credincioasă, în frunte cu boierii olteni. După stabilitrea unui sistem de alianţe antiotomane, a început războiul de eliberare de sub dominaţia turcilor încă din anul 1595, înfrângând câteva oşti turceşti şi tătărăşti la Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti şi apoi marea oaste otomană condusă de Sinan Paşa, la Călugăreni pe 13 august 1595 şi la Giurgiu în octombrie 1595. În 1599 l-a învins pe voievodul Andrei Bathory la Şelimbăr şi a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgeratoare, a luat în stăpânire şi Moldova, realizând, la 27 mai 1600, prima unire politică a celor trei ţări române, intitulându-se "domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei". Biruit la Mirăslău septembrie 1600 de nobilimea maghiară ajutată de imperiali şi apoi de poloni, care, ocupând Moldova, au pătruns şi în Ţara Românească, a fost nevoit să apeleze direct la ajutorul împăratului Rudolf II. Dar, după ce, împreună cu generalul Basta, a înfrânt armata nobiliară la Guruslău pe 3 august 1601, a fost asasinat mişeleşte la Câmpia Turzii pe 9 august 1601.

9.08.1871 S-a născut, la Oriol, Rusia LEONID ANDREEV – scriitor rus

140 ani de la naşterea scriitorului rus

Leonid Nikolaevici Andreev s-a născut la 9 august 1871 la Oriol. După un debut fulminant în 1901, Andreev este receptat ca unul dintre cei mai de seamă scriitori ai vremii. Scrierile ulterioare Râsul roşu, Guvernatorul, Iuda Iscarioteanul, Povestea celor şapte spânzuraţi etc. stârnesc polemici aprinse în epocă. Cele mai îndrăzneţe căutări stilistice sunt mai uşor sesizabile în dramaturgie, în piese ca Viaţa omului, Anatema, Împăratul Foamete etc. În Scrisori despre teatru 1912-1913, Andreev avansează caracteristicile teatrului panpsihic, ale cărui teze sunt ilustrate în piese ca Ekaterina Ivanovna, Ideea, Recviem, Valsul câinilor şi altele, dar şi în romanul neterminat Jurnalul Satanei. Se stinge din viata la 12 septembrie 1919, în Finlanda.

9.08.1911 S-a născut, la Pittsburgh, S.U.A. WILLIAM ALFRED FOWLER – fizician american

100 ani de la naşterea fizicianului american

William Alfred Fowler s-a născut la 9 august 1911 în Pittsburgh, S.U.A. După urcarea diferitelor trepte ale ierarhiei universitare, devine profesor la Institutul de tehnologie din California. Deşi specializat în fizica nucleară, el se orientează, la începutul anilor 1950, spre astrofizică, în dezvoltarea căreia a avut o contribuţie majoră în problema nucleosintezei stelare. Contribuţiile lui William Fowler şi Subrahmanyan Chandrasekhar la dezvoltarea astrofizicii stelare, pentru care cei doi savanţi au primit premiul Nobel pentru fizică în 1983, se referă la elaborarea unei teorii coerente care explică într-un mod plauzibil naşterea şi evoluţia stelelor. William Fowler, în colaborare cu Sir Fred Hoyle, a analizat din punct de vedere teoretic procesele fizice care au loc în nuc1eul stelelor, iar Chandrasekhar a elaborat teoria cosmogonică privind evoluţia acestora. Conform teoriei lor, o stea se formează din nori de materie interstelară în urma unui proces de contracţie, condensare, datorat forţelor gravitaţionale care acţionează înjurul unui nucleu dens, existent anterior. Ca urmare a creşterii temperaturii la valori de ordinul milioanelor de grade, se declanşează reacţii nucleare de fuziune care au ca rezultat transformarea hidrogenului în heliu. De la un moment dat, masa radiaţiilor emise echilibrează contracţia gravitaţională şi steaua devine stabilă pentru o perioadă lungă de timp, de ordinul miliardelor de ani. A decedat în 14 martie 1995 la Pasadena, California, S.U.A.

Surse: 100 de personalităţi din evul mediu românesc, Marin Matei popescu, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981; ro.wikipedia.org; www.historia.ro; www.compendium.ro; www.roportal.ro; www..ledabooks.ro; russiapedia.rt.com; www.nobelphysics.com; optdolari.blogspot.com;

Aniversari culturale 10.05.11(Carol I)

10.05.1866 CAROL I DEPUNE JURĂMÂNTUL CA DOMN AL PRINCIPATELOR ROMÂNE UNITE

145 de ani de la depunerea jurământului domnitorului Carol I

La 10 mai 1866, Prinţul Carol I, Domnitor al Principatelor Române Unite, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul în faţa reprezentanţilor naţiunii. După un Te-Deum, ţinut pe Dealul Mitropoliei, Carol, însoţit de Mitropolitul-primat şi de elita politică a ţării, s-a deplasat spre sala de şedinţe a Parlamentului. Aici, colonelul N. Haralambie a citit jurământul în limba română: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului şi a domni ca domn constituţional”. Apoi, punând mâna pe Evanghelie, Carol a rostit, tot în limba română, „Jur”. Evenimentul de la 10 mai 1866, a avut consecinţe internaţionale diverse. Unele state, în frunte cu Franţa, au acceptat decizia românilor. Altele, mai ales Austria şi Turcia, o contestau. Totuşi, deşi Turcia era nemulţumită de evoluţia evenimentelor, a trebuit să cedeze în faţa atitudinii marilor puteri, care au acceptat tacit noua situaţie, la care s-a adăugat fermitatea şi rezistenţa liderilor politici de la Bucureşti, conduşi acum de ruda regelui Prusiei, Wilhelm I, şi a împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. În acelaşi timp, înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia şi Italia din vara anului 1866, a contribuit la înlăturarea presiunilor acestei puteri asupra României.

10.05.1877 CAROL I PROCLAMĂ INDEPENDENŢA DE STAT A ROMÂNIEI

134 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat a României de Carol I

La 9 mai Camera Deputaţilor a adoptat legea privind independenţa, apoi Senatul procedează la fel, a doua zi. La 10 mai 1877 Camerele reunite votează/aclamă Independenţa, iar domnitorul Carol I promulgă legea şi proclamă Independenţa de Stat a României. Independenţa de Stat a fost sărbătorită la 10 Mai, din 1877 până în 1947 inclusiv.

10.05.1881 CAROL I ÎNCORONAT REGE AL ROMÂNIEI

130 de ani de la încoronarea Regelui României Carol I

10 Mai 1881, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost încoronat ca Rege al României; coroana şi sceptrul regal fiind confecţionate din metalul unui tun turcesc capturat pe cămpul de lupta la Plevna, unde Regele Carol I a contribuit decisiv, cu sabia în mână, la câştigarea independentei României.

10 MAI

de VASILE ALECSANDRI

A venit din munţi un vultur/Şi ne-a zis: — „Români Eroi,
Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr/Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”./Noi cu toţii: — „Să ni-l dai”.
Şi ne-a dat pe Vodă CAROL,/Într-o zi de 10 Mai.

Şi-a venit vulturul iară,/Şi ne-a zis: — „Popor Român,
Eşti viteaz, de ce mai suferi/Jugul unui neam păgân?
Fă-te liber, dezrobeşte-ţi/Mândra ţară care-o ai”.
Şi noi liberi ne făcurăm/Într-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarăşi/Şi ne-a spus: „Popor Român,
Aţi luptat cumplit la Plevna/Duşi în foc de-al vostru Domn.
Vrednic e să-l faceţi Rege,/Într-o ţară ca în rai”.
Şi noi rege îl făcurăm/Tot în zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi/Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre/Libertate şi Regat.
Ridicaţi cu toţii glasul/De prin şesuri, de prin plai,
Să trăiască România/Ura! pentru 10 Mai!

Surse: www.ro.wikipedia.org; www.condeiulardelean.ro; roxanaiordache.wordpress.com; patriaonline.ro; soim.ro; www.vestul.ro; biografii.famouswhy.ro;

Aniversari culturale 5.05.11(Napoleon I, Henryk Sienkiewicz)

5.05.1821 A murit, pe Insula Sfânta Elena NAPOLEON I – împărat al Franţei

190 de ani de la moartea împăratului francez

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei şapte copii, în casa Buonaparte din oraşul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769. El s-a numit iniţial Napoleone di Buonaparte, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte. Influenţa dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph şi şase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline şi Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puţin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio. După ce şi-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o şcoală militară de elită din Paris. S-a specializat pe profilul de ofiţer de artilerie şi a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofiţer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fčre. A servit în garnizoanele de la Valence şi Auxonne până după izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789. El a sprijinit facţiunea revoluţionara iacobină, a câştigat gradul de locotenent-colonel şi comanda unui batalion de voluntari. După ce depăşise termenul permisiei şi a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reuşit totuşi să convingă autorităţile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. Încoronat în prezenţa papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: "Imperiul înseamnă pace". Însă conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză pentru supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reuşit să obţină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz şi asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărţită între împăratul Franţei şi ţarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este invins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice şi este exilat în insula Elba, în anul 1814. La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost readuşi la tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Unitatea coaliţiei a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte insula Elba şi începe ceea ce avea să fie aventura "celor o sută de zile". Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo la 18 iunie 1815. Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiţii neclare, la vârsta de 51 de ani pe 5 mai 1821. Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic şi cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

5.05.1846 S-a născut, la Wola Okrzejska, Polonia HENRYK SIENKIEWICZ – scriitor polonez

165 ani de la naşterea scriitorului polonez

Henryk Sienkiewicz s-a născut la data de 5 mai 1846, în Wola Okrzejska din Polonia, în familia unui mic arendaş. Încă de mic, părinţii l-au învăţat să respecte tradiţiile cavalereşti şi patriotice. A avut un frate, numit Kazimierz, care a murit în 1871 în razboiul franco-prusian. În anul 1855 familia s-a mutat la Wezyczyn, un sat din Mazowsze. Trei ani mai tâziu Henrik a fost înscris la un liceu real din Varşovia, oraş în care s-au mutat în 1861. În 1866 viitorul scriitor s-a înscris la Universitatea din Varşovia unde la început a studiat dreptul şi medicina pentru ca, după un an, sa se transfere la secţia de filologie. După încă doi ani Sienkiewicz a început să publice recenzii, cronici şi foiletoane sub pseudonimul Litwos. În 1872 a publicat primul său roman În zadar, inspirat din viaţa de studenţie. După încă patru ani scriitorul a plecat în America de Nord cu un grup de prieteni. Această călătorie l-a inspirat în scrierea volumului Scrisori din călătoria în America şi a numeroase nuvele. În 1879 s-a întors în Varşovia după ce a călătorit timp de doi ani în Franţa, Italia şi Galiţia. În 1884 a apărut Prin foc şi sabie, prima parte dintr-o trilogie istorică. A doua parte a trilogiei, Potopul, a apărut doi ani mai târziu iar cea de-a treia, Pan Wolodyjowski, între anii 1887-1888. În anul 1889, după terminarea trilogiei, scriitorul a primit 15.000 de ruble, de la un necunoscut. Cu aceşti bani a instituit o bursă pentru artişti bolnavi de ftizie. În 1891 a apărut romanul Fără ideal iar în 1892 Scrisori din Africa sugerate de o călătorie în Africa. În 1896 a apărul romanul Quo vadis inspirat de persecuţiile creştinilor din vremea împaratului Nero. În anul 1905 Sienkiewicz a primit premiul Nobel pentru acest roman. Alte romane ale scriitorului mai sunt: Familia Połaniecki (1895), Cavalerii teutoni (1900), Pe câmpul de glorie (1906), Vârtejuri (1910), Prin pustiu şi junglă (1912), etc. În timpul primului război mondial, Sienkiewicz a organizat în Elveţia, împreună cu Ignacy Paderewski, Comitetul de ajutorare a victimilor războiului din Polonia. La data de 15 noiembrie 1916 Henryk Sienkiewicz a murit, la Vevey, în Elveţia. A fost adus în ţară în anul 1924 şi înmormântat la catedrala Sf. Ioan din Varşovia.

Surse: www.ro.wikipedia.org; lagramada.ro; frenchcreoles.com; scriitoricelebri.blogspot.com ; darmowe.ebooki24.netiz.pl ;

Aniversari culturale 27.02.11(C. Mavrocordat, Elena Theodorini)

27.02.1711 Se naşte, la Constantinopol CONSTANTIN MAVROCORDAT – domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei

300 de ani de la naşterea domnitorului

Constantin Mavrocordat a domnit, în perioada 1730- 1769, de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în Moldova. Domnitorul fanariot a fost un erudit şi un bun diplomat. S-a remarcat prin reformele pe care le-a introdus în cele două ţări. Prin reforma sa fiscală a introdus o dare fixă, pe cap de locuitor, percepută în patru sferturi anuale şi s-au desfiinţat dările multiple. Prin reforma administrativă, funcţionarii de stat au primit leafă, iar la conducerea judeţelor au fost numiţi ispravnici. În urma reformei judecătoreşti au fost create instanţe de judecată în judeţe şi în ţinuturi şi a extins procedura scrisă în detrimentul celei orale. S-au redus dregătoriile, iar cele mai multe titluri boiereşti au rămas onorifice. Cea mai importantă reformă a fost cea socială aplicată în anul 1746 în Ţara Românească şi în anul 1749 în Moldova prin care a fost desfiinţată legarea de glie a ţăranilor, care puteau de atunci să se răscumpere cu 10 taleri de cap. Ţăranii deveneau liberi ca persoană dar nu au fost împroprietăriţi şi au rămas dependenţi economic de boieri. Ţăranii au devenit clăcaşi, fiind obligaţi să presteze 12 zile de clacă pe an în Ţara Românească şi 24 de zile de clacă pe an în Moldova, pe moşiile boierilor. Prins de trupele ruseşti, care în anul 1769 intraseră în Moldova, a murit în captivitate. În cele 10 domnii pe care le-a avut a contribuit la adoptarea unor măsuri care să ducă la modernizarea societăţii româneşti din Moldova şi din Ţara Românească.

  

27.02. 1926 A murit, la Bucureşti ELENA THEODORINI – soprană româncă

85 de ani de la moartea sopranei românce 

Născută la 25 martie 1857 la Craiova într-o familie de actori de mare talent, Elena Theodorini va deveni una dintre cele mai strălucitoare glorii ale scenelor de operă din Europa şi America. Într-o perioadă de începuturi, când şcoala lirică românească nu se conturase încă, spectacolele fiind susţinute de trupele de operă străine, Elena Theodorini se lansează spectaculos pe scenele cele mai mari, debutând la numai 17 ani în Italia, patria muzicii de operă. Stăpânind de la vârstă fragedă pianul, mica Elena devenise idolul publicului şi, la recomandarea instrumentiştilor italieni din orchestra teatrului craiovean, fetiţa se perfecţionează în Italia. Din anul 1871, ea studiază pianul la Conservatorul de muzică "Giuseppe Verdi" din Milano. Obţine, după 3 ani de studii, premiul întâi la acest instrument, fiind foarte apreciată de profesori. Îşi descoperă pasiunea şi vocaţia pentru operă prin frecventarea spectacolelor lirice italiene. Se reîntoarce în ţară, unde ia lecţii de canto cu un profesor particular din Craiova şi, dorind să obţină o bursă de studii în străinătate, se adresează cu o cerere Conservatorului de muzică şi declamaţiune, condus de compozitorul Eduard Wachmann. Trece cu succes examenul în faţa comisiei de la Conservator şi obţine bursa mult râvnită. Reîntoarsă în Italia, tânăra Elena Theodorini studiază temeinic tehnica muzicii vocale, reuşind să se prezinte la numai 19 ani în faţa publicului italian, în opera "Maria de Rohan", de Gaetano Donizetti, pe scena teatrului Cuneo. Revine în ţară, unde studiază un repertoriu vast de operă cu profesorul şi dirijorul George Stephănescu, întemeietorul şcolii române de operă. Vocea sa de o întindere neobişnuită, de la registrul grav de mezzosoprană la cel acut de soprană, şi temperamentul ei dramatic îi ofereau posibilitatea abordării cu o forţă expresivă uimitoare a unui repertoriu complex de operă. Cariera strălucitei interprete românce a fost dublată şi de vocaţia de profesoară de canto. În 1908, Elena Theodorini a creat la Paris "Academia Lirică Română". În ultimii ani ai vieţii, Elena Theodorini s-a dedicat studentelor sale de la Conservator, cărora le-a transmis tehnica artei cântului şi pasiunea pentru susţinerea talentelor necesare Operei naţionale române. La 27 februarie 1926, se stinge din viaţă Elenei Theodorini, la vârsta de 69 de ani.

Surse: www.ro.wikipedia.org; www.euroavocatura.ro; talusa1946.forumculture.net; foaienationala.ro; www.staff.city.ac.uk

Aniversari culturale 31.01.11(Mircea cel Batran, F.P. Schubert, J. Galsworthy)

 31.01.1418 A murit, MIRCEA CEL BĂTRÂN domn al Ţării Româneşti

Cronicile consemnează moartea lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti între 1386 şi 1418. El este numit "mare voievod şi domn... stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi Almaşului şi Făgăraşului, herteg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Darstorului". În timpul domniei lui Mircea, Ţara Românească cunoaşte o puternică dezvoltare economică, consolidare militară şi afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei. Remarcabil comandant militar şi abil diplomat, el a întreţinut relaţii bune cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune din statul turc, fiind cel mai activ şi valoros exponent al luptei antiotomane din vremea sa.

 31.01.1797 Se naşte, la Himmelpfortgrund  FRANZ PETER SCHUBERT – compozitor austriac

Franz Peter Schubert a fost printre primi romantici, compozitor, care, mai mult decât oricare altul, a adus piesa de artă  la maturitate artistică. În timpul carierei sale scurte, dar prolifică, el a produs capodopere în aproape toate genurile, toate caracterizate prin armonii bogate, un tratament expansiv de forme clasice. Schubert a început să studieze compoziţie şi a scris un cântec care a venit în atenţia instituţiei unde era director, Antonio Salieri, care, împreună cu şcoala lui de profesori de armonie, au salutat pe tânărul geniu Schubert . În 1813, după ce vocea lui Schubert sa rupt, sa întors să locuiască cu tatăl său, acesta dorea ca fiul său să-i calce pe urme şi să devină profesor. Schubert a  respectat dorinţa tatălui şi lucra ziua ca profesor, în timp ce noaptea compunea. El a scris mai mult de 100 de melodii, precum şi numeroase opere simfonice, operă şi muzică de cameră, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 ani.  În 1823, Schubert a fost ales la Musikverein din Graz, în calitate de membru de onoare. Deşi acest lucru nu a adus nici o răsplată financiară, Schubert a obţinut o uşoară recunoaşterea a sa, şi  a arătat recunostinţa lui, compunând celebra sa opera Unfinished Symphony. Cinci ani mai târziu, muzica lui Schubert a fost prezentată la un concert de la Musikverein din Viena. Munca sa a fost primită cu destul entuziasm, şi  apreciată de critici. Aceasta a marcat singurul moment din timpul vieţii compozitorului, în care sa bucurat de succes. Schubert la venerat pe legendarul compozitor Beethoven, dar şi acesta a apreciat munca lui Schubert, după ce a ascultat o selecţie de melodii. Schubert, de asemenea, a considerat extrem de importantă munca compozitorilor Franz Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart.

31.01.1933 A murit, la Londra, Anglia JOHN GALSWORTHY scriitor englez

John Galsworthy a fost unul dintre cei mai populari romancieri şi dramaturgi englezi de la începutul secolului XX. S-a născut la Kingston Hill, în comitatul Surrey, Anglia. A studiat la Harrow şi la New College, Oxford. A fost admis în barou, în 1890, dar curând a părăsit avocatura şi s-a dedicat scrisului. Scrierile lui descriu în cea mai mare parte viaţa înaltei burghezii engleze, dar adesea se ocupă cu simpatie şi de cei oprimaţi social şi economic. Galsworthy a luat premiul Nobel pentru literatura, în 1932. Galsworthy nu va putea să-şi primească personal acest premiu, încetând din viaţă în ziua de 31 ianuarie 1933. 

Aniversari culturale 23.11(Dimitrie Cantemir, Petru Comarnescu)

23.11.1710  Începe a doua domnie a lui DIMITRIE CANTEMIR în Moldova

 

La 23 noimbrie 1710 a fost renumit domnitor în Moldova, fiind un viteaz cu gânduri de eliberare a ţării de sub dominaţia otomană. A reorganizat şi întărit oştirea aşezând-o sub comanda lui Ion Neculce, ales ca om de sfat şi de încredere. A pus capăt conflictelor între partidele boiereşti, a scutit ţara de o parte din dări, a încheiat la Luţk un tratat de alianţă cu Ţarul Rusiei prin care acesta se angaja să sprijine pe moldoveni să-şi cucerească independenţa. La 11 iunie 1711, la Stănileşti pe Prut, armata turcească obţine victoria asupra lui Petru cel Mare şi Vodă Cantemir.

 

23.11.1905  S-a născut, la Iaşi PETRU COMARNESCU, critic de artă, jurnalist

 

 Doctor în estetică de la "University of Southern California”, cu teza publicată în româneşte cu titlul Kalokagathon, a rămas în literatură prin Homo Americanus (1933), America văzută de un tânăr de azi (1934) şi Chipurile şi priveliştile Americii (1940), reunite în America. Lume nouă, viaţă nouă (1947). G. Călinescu, în a sa Istorie găsea "petulante, foarte atrăgătoare impresiile lui Petru Comarnescu din Homo Americanus. Autorul e un intelectual nutrit de lecturi şi inteligent, care nu se fixează". Coleg de generaţie şi prieten cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş.a. a făcut parte, împreună cu aceştia, din gruparea Criterion, editând chiar şi o revistă cu acelaşi nume. Revistă de arte, litere şi filosofie, aceasta a apărut bilunar, din 15 oct. 934 până în feb. 1935. După cel de-al doilea război s-a consacrat istoriei artei şi criticii de artă, dar ocupând şi demnităţi culturale. Cele mai cunoscute lucrări sunt monografia Constantin Brâncuşi şi Confluenţe ale artei universale apărută postum în 1972. A încetat din viaţă în anul 1970.