Aniversari culturale 31.03.2014 (Octavio Paz)

31.03.1914  S-a născut la Ciudad de Mexico, OCTAVIO PAZ – poet mexican

100 ani de la naşterea poetului mexican

Octavio Paz s-a născut pe 31 martie 1914, dintr-o familie de intelectuali, la Ciudad de Mexico, unde îşi face studiile liceale şi universitare. Timpuriu îşi începe activitatea de ziarist şi debutează cu un volum de versuri suprarealiste Raiz del hombre ("Rădăcina omului", 1937). După cei doi ani petrecuţi în Statele Unite cu o bursă Guggenheim, revine în Mexic şi începe o îndelungată carieră diplomatică, mai întâi la Paris, unde se implică în mişcarea suprarealistă, apoi în India, Japonia şi din nou Franţa. În 1968 se retrage din viaţa politică, dedicându-se exclusiv scrisului, conferinţelor ţinute în diferite ţări din Europa şi în Statele Unite, şi sprijinirii unor activităţi culturale variate: întemeiază reviste literare, un teatru, promovează tineri poeţi şi pictori etc. Celebritatea i se datorează îndeosebi volumelor de poezie, dintre care menţionăm, pe lângă volumul de debut, şi Piedra de sol ("Piatră de soare", 1957), Libertad bajo palabra ("Libertate pe cuvânt", 1960), Salamandra (1962), Discos visuales ("Discuri vizuale", 1968), Ladera este ("Coasta de răsărit", 1969) etc. Octavio Paz este însă şi un eseist de prim rang, mereu sensibil la problemele complexe ale lumii contemporane. A publicat numeroase volume de eseuri; El laberinto de la soledad ("Labirintul singurătăţii", 1950), El arco y la lira ("Arcul şi lira", 1956), Corriente alternativa ("Curent alternativ", 1967), Conjunciones y disjunciones ("Conjuncţii şi disjuncţii", 1969), El mono gramático ("Maimuţoiul grămătic", 1974) etc. Este şi un talentat narator, încredinţat că graniţele între proză şi poem pot fi imprecise. Povestirile sale - cum sunt cele din volumul Arenas movedizas ("Nisipuri mişcătoare", 1960), mărturisesc preferinţa pentru explorarea universului lăuntric al omului zilelor noastre şi constituie o constantă încercare de înnoire a demersului literar. Octavio Paz a murit pe 19 aprilie 1998, la Ciudad de Mexico, după ce a avut bucuria de a-şi vedea opera încununată cu cele mai înalte onoruri literare: Premiul Cervantes (1981) şi Premiul Nobel (1990).

Surse: ro.wikipedia.org;  www. nobelprize.org; www. romlit.ro; www.biography.com;

Aniversari culturale 18.02.2014 (Michelangelo Buonarroti)

18.02.1564 S-a stins din viaţă, la Roma, MICHELANGELO BUONARROTI –   pictor, sculptor, arhitect şi poet italian

450 ani de la moartea celebrului pictor, sculptor, arhitect şi poet italian

Michelangelo Buonarroti, pe numele întreg Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni, s-a născut pe 6 martie 1475 la Caprese, Arezzo, Italia. Fiul unei familii nobile, dar care nu a fost crescut de părinţii săi. Tatăl său, Ludovico di Leonardo di Buonarroti Simoni,  a hotărât să îl ducă la un sculptor în piatră, deoarece mama sa, Francesca Neri,  era foarte bolnavă şi nu putea avea grijă de el. La acest sculptor, Michelangelo şi-a dezvoltat aptitudini pe care le-a iubit tot restul vieţii sale. Tatăl său a fost nemulţumit când a auzit că fiul său vrea să devină artist şi cu greu s-a lăsat convins ca acesta să rămână ucenic al sculptorului. În anul 1488, Michelangelo merge să studieze sculptura la vestitul atelier Grădinile Medici, unde talentul său s-a dezvoltat cu ajutorul lui Lorenzo de Medici, patron al artelor şi conducător de Florenţa, care l-a prezentat marilor gânditori ai Renaşterii. După aproape trei ani petrecuţi la Grădinile Medici, în anul 1492, Michelangelo merge la Bologna, apoi la Roma, unde a văzut impresionante statui de marmură, pe care le evocă mai târziu în lucrările sale. La întoarcere, el s-a hotărât să creeze prima sa sculptură, statuia Fecioarei Maria, care ţinea în braţe trupul neînsufleţit al lui Iisus, cunoscută sub numele de La Pieta. Prima sa sculptură la scară mare a fost statuia lui Bacchus. În anul 1501 realizează una dintre cele mai importante lucrări ale sale, statuia lui David, o piesă ce simboliza eliberarea republicii Florenţa. Michelangelo şi-a căpătat cu adevărat faima de artist, ajungând până la urechile lui papa Iulius al II-lea, care, în anul 1508, i-a cerut să se alăture unei echipe ce avea să picteze tavanul Capelei Sixtine din Vatican. La început, Michelangelo a refuzat, deoarece picta o frescă în mormântul lui Papa Iulius I, simţea că angajarea într-o astfel de sarcină monumentală, l-ar fi îndepărtat de prima sa dragoste, sculptura, dar la insistenţele papei, acceptă în cele din urmă. În mod ironic, munca lui Michelangelo de pe tavanul capelei a depăşit cu mult conturul original stabilit, a acoperit întregul tavan cu peste trei sute de figuri, de la crearea lui Adam la Noe şi Potopul cel mare. Este interesant de remarcat faptul că Papa nu a contestat numărul mare de personaje nud în picturi. Portretizarea femeilor a fost de asemenea subiectul unor speculaţii cu privire la preferinţele sale sexuale, Eva fiind reprezentată cu caracteristici foarte masculine. Finalizează această mare lucrare după patru ani. Următoarea sa mare lucrare i-a fost atribuită în anul 1534, de papa Clement al VII-lea, care îi cere să picteze peretele altarului Capelei Sixtine. Acesta i-a cerut să picteze Judecata de apoi, o prezentare a Apocalipsei, a Raiului şi a Iadului. În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de “arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal”. Papa Paul al II-lea, urmaşul Papei Clement, a dezvelit la 31 octombrie 1541, pictura de pe peretele altarului Capelei Sixtine. Toţi cei prezenţi au rămas şocaţi de măreţia picturii, cu peste trei sute de personaje, printre care şi Iisus, Judecătorul Suprem. Au apărut şi discuţiile referitor la nudurile din pictură, considerate de unii o blasfemie. Picturile de la Capela Sixtină au fost printre ultimele sale picturi, Michelangelo s-a întors la vechea sa dragoste, sculptura. Mai târziu, cu puţin înainte de moartea sa, se spune că, personajele nud ale lui Michelangelo ar fi fost cenzurate. Sexele lor ar fi fost îmbrăcate în pânză, de un strat suplimentar de vopsea. Dintre operele sale cele mai importante, enumerăm: statuia lui Bacchus, grupul statuar Pieta, statuia lui David, frescele din Capela Sixtină de la Vatican, cupola bazilicii Sfântu Petru din Roma. Nu doar pictura, sculptura sau arhitectura au fost punctele sale forte, artistul ne-a mai lasat peste 300 de poezii, în special de genul sonetului şi a madrigalului. Michelangelo se stinge din viaţă pe 18 februarie 1564, la Roma, în vârstă de 88 de ani. Corpul său a fost dus la Florenţa şi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Surse: ro.wikipedia.org;  www. ro.biography.name; www.buonarroti.eu; www.michelangelo.com; 

Aniversari culturale 16.01.2014 - Vittorio Alfieri

16.01.1749 S-a născut, la Asti, Piemont  VITTORIO ALFIERI – poet, dramaturg şi filosof italian

265 ani de la naşterea poetului, dramaturgului şi filosofului italian

Contele Vittorio Alfieri s-a născut pe 16 ianuarie 1749, la Asti, Piemont, într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, educaţia sa a fost neglijată şi a avut o tinereţe foarte dezordonată. Şi-a petrecut mulţi ani cutreierând prin aproape toată Europa în căutare de aventuri. La vârsta de 25 de ani Alfieri a dezvoltat cea mai vie pasiune, pentru contesa de Albany, inspirându-i gustul pentru litere şi pentru poezie, pe care le dispreţuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii şi a creat un sistem de compoziţie, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc şi concis, manierei efeminate şi lipsite de vigoare folosite de înaintaşii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiţi sau de confidenţi. Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puţin de şapte ani între 1775 şi 1782, paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În acelaşi timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli,  „Tratat despre Tiranie” şi „Prinţul şi Literatura” în care autorul se arată un republican ardent. În aceeaşi epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”. Vittorio Alfieri şi Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788,  s-au unit printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franţa, cu dorinţa de a-şi da la tipărit mai multe din lucrările sale şi chiar de a se stabili în această ţară. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă şi s-a retras la Florenţa. Guvernul revoluţionar instalat la Paris l-a tratat drept emigrat şi l-a deposedat de cea mai mare parte din averea pe care o adunase. Toate aceste cauze reunite au sfârşit prin a-i inspira, faţă de Franţa şi pentru revoluţie o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale. În ultimii ani ai vieţii, Alfieri a învăţat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus şi a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle şi de Euripide. Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, pe 8 octombrie 1803, la Florenţa, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Viaţa”.

Surse: ro.wikipedia.org; it. wikipedia.org; www.crispedia.ro; www.liquida.it;

Aniversari culturale 17.11.11(Archibald Lampman)

17.11.1861 S-a născut, la Morpeth, Ontario ARCHIBALD LAMPMAN – poet canadian

150 ani de la naşterea poetului canadian

Archibald Lampman s-a născut pe 17 noiembrie 1861, la Morpeth, Ontario, Canada, un sat din apropierea oraşului Chatham. Familia sa s-a mutat la Rice Lake, în 1867, unde a urmat gimnaziul, apoi a primit educaţie la Institutul Universitar din Cobourg, Trinity College School din Port Hope, şi Trinity College, acum Universitatea din Toronto, unde a editat ziarul colegiului şi a absolvit în 1882. După o perioadă scurtă de timp de predare la liceul din Orangeville, Lampman a avut o poziţie de funcţionar prost plătit la Poşta canadiană în capitala naţiunii de la Ottawa, unde a rămas pentru tot restul vieţii sale. S-a căsătorit cu Maud Playter în 1887 şi au avut doi copii. Făcea parte din aşa-numitul Grup Confederaţia de poeţi, printre care Duncan Campbell Scott şi William Campbell Wilfred, Lampman a fost influenţat de prietenii lui Carmen Bliss şi Charles Roberts HG. Lampman a publicat două volume importante de poezii în timpul vieţii sale: Pe câmpul cu iarbă şi alte versuri, 1888 şi  Poezii lirice despre pământ, 1895. O carte finală, Alcyone, 1899 a venit la scurt timp după moartea sa. Se spune că prietenul lui Duncan Campbell Scott a adunat toate poeziile într-un volum, Poeme, pe care l-a publicat în anul următor. La început, a publicat doar datorită unei subvenţii şi pe bază de abonamente, această carte a devenit un succes şi a fost reeditată de mai multe ori după aceea. Unele poeme, cum ar fi At the Long Sault: May 1660 au rămas în manuscris până în 1943, când Scott şi criticul EK Brown le-a editat. Lampman este considerat cel mai mare poet Canadian a secolului al XlX-lea. El a fost ales membru al Societăţii Regale din Canada în 1895. Manuscrisele sale pot fi găsite în mare parte la Universitatea Queens, în Kingston, Ontario. Introducerea lui Margaret Coulby Whitridge la retipărirea volumului  Poeme, în 1900,  include şi o notă biografică. Archibald Lampman a murit la vârsta de 37 ani, pe 10 februarie 1899, la Ottawa, Ontario.

Surse: Aniversări culturale, Biblioteca Naţională a României, Editura Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, 2011, ro.wikipedia.org; rpo.library.utoronto.ca; en.wikipedia.com; hpcanpub.mcmaster.ca;

Aniversari culturale 7.11.11(Karel Jaromir Erben)

7.11.1811 S-a născut, la Miletin, Republica Cehă KAREL JAROMIR ERBEN – poet şi folclorist ceh

200 ani de la naşterea poetului şi folcloristului ceh

Karel Jaromir Erben s-a născut pe 7 noiembrie 1811, la Miletin, în Regiunea Hradec Králové, Republica Cehă, într-o familie cu tradiţie şi meşteşuguri. După ce a absolvit liceul în Hradec Králové a studiat la Facultatea de Drept de la Praga. În timpul studiului de filosofie şi drept, s-a întâlnit cu František Palacky, cu care a lucrat până la sfârşitul vieţii. După ce a absolvit Universitatea, a făcut practică juridică gratuită, în această perioadă a făcut mari traducerii literare din limbile slave şi folclor. În 1843, s-a retras din serviciul de stat. Anul 1848 a fost foarte favorabil pentru un om care avea de gând să se ocupe de istorie, aşa că Erben se lansează în politică. În luna mai a acestui an, Erben a fost trimis în Croaţia pentru a familiariza cetăţenii locali cu evenimentele din Republica Cehă. În toamna acelui an a fost numit traducător pentru guvernul provincial. În anul 1850 el a fost numit secretar la Muzeul Ceh, în prezent Muzeul Naţional. Un an mai târziu a fost ales arhivist la Praga - şi a primit în cele din urmă o evaluare financiară satisfăcătoare. Erben a participat, de asemenea, în proiectul de reviste ştiinţifice şi critice Horizon.  Din 1864 până la moartea sa a fost ofiţer superior la Primăria oraşului Praga. Erben s-a dedicat muncii ştiinţifice. Cele mai cunoscute lucrări sunt: Buchet de reputaţie naţională 1853, O sută de basme populare şi legende din dialectele slave în original 1865, Selectate mituri şi legende de alte ramuri naţionale şi slave 1869, Cehia cântece populare şi rime 1864. El a realizat Riegrova Enciclopedie, lucrarea sa cea mai importantă în domeniul istoriei, care a fost prima enciclopedie cehă. Glosarul de termeni conţine următoarele domenii: Studii de slavă, gramatică, istorie, mitologie slavă şi germanică. Erben s-a făcut cunoscut prin eroii din opera sa literară, care nu se luptă cu sentinţa şi nu stau împotriva pedepsei. Pedeapsa pentru ei este evidentă pentru fiecare infracţiune. Erben nu şi-a arătat niciodată revolta împotriva destinului. Poeziile lui sunt repetate teme de vinovăţie şi pedeapsă. Karel Jaromir Erben a murit pe 21 noiembrie 1870 la Praga.

Surse: Aniversări Culturale, Biblioteca Naţională a României, Editura Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, 2011, ro.wikipedia.org; cs.wikipedia.rog; www.spisovatele.cz; phprs1.3zsmt.cz;

Aniversari culturale 13.09.11(Dante Alighieri)

13.09.1321 A murit, la Ravenna, Italia DANTE ALIGHIERI  – poet italian

690 ani de la moartea poetului italian

Dante Alighieri s-a născut pe 29 mai 1295, la Florenţa, Italia ca fiul lui Alighiero di Bellincione şi Gabriella degli Abati, într-­o familie din mica nobilime. Studiile, începute la vârstă timpurie, se înscriu în linia tradiţională, şi anume studiază gramatica şi retorica cu un doctor. Prima figură importantă în formarea tânărului Dante este Brunetto Latini, important reprezentant al enciclopedismului medieval, autor al celebrei enciclopedii scrise în franceză Trésor, sintetizată în italiană sub titlul de Tesoretto. Adolescentul intră apoi în contact cu rimatorii florentini, frecventînd mediile intelectuale ale oraşului. În 1281 moare tatăl, lăsându-­i lui Dante o modestă moştenire care îi permite să se dedice studiului şi vieţii politice. În 1283 scrie primul sonet din Vita Nuova şi intră în contact cu alţi tineri poeţi florentini, printre aceştia şi Guido Cavalcanti care îi va deveni bun prieten. Se căsătoreşte în anul 1285, cu Gemma Donati, cu care va avea 4 copii. Din 1286 Dante se află la Bologna, unde va rămâne, până la începutul lui 1287. Dante participă la bătălia de la Campaldino pe 11 iunie 1289 împotriva ghibelinilor care sunt înfrânţi de guelfi precum şi la bătălia de la Caprona pe 16 august 1289 împotriva trupelor pisane conduse de Guido da Montefeltro. El începe să frecventeze şcolile franciscanilor de la Biserica Santa Croce şi pe cele ale dominicanilor de la Biserica Santa Maria Novella. Dante trece în această perioadă printr-un proces intens de îmbogăţire şi perfecţionare a cunoştinţelor filozofice şi teologice, care îi va conferi formidabila cultură enciclopedică oglindită în operele sale. În anul 1296 începe redactarea a 2 canţone şi 2 sextine, care descriu o dragoste dificilă pentru o Doamnă Pietra. Începe redactarea în limba latină a tratatului, rămas neterminat, De vulgari eloquentia, Despre arta cuvântului în limba vulgară, 1303-1305. Din 1304 Dante se întoarce în Toscana, scrie Epistola I şi Epistola II. În anul 1305 lucrează la redactarea celui de­-al doilea tratat, de data aceasta unul filozofic şi scris în italiană şi acesta nefinalizat, Convivio, Ospăţul, 1304-1307. Din 1306 Dante îşi continuă peregrinările, în Veneto. Poartă o corespondenţă poetică cu Cino da şi el exilat din Pistoia din cauza apartenenţei sale la facţiunea guelfă, lui  îi adresează Epistola III. În 1307 este iarăşi în Toscana, scrie Epistola IV. Din anul 1308 începe redactarea capodoperei sale intitulate Comedia. Redactarea Infernului se înscrie cu aproximaţie în perioada 1308-1309. În anul 1310 compune celebra Epistola V. Dante începe probabil să lucreze la a doua cantică a Divinei Comedii, Purgatoriul. În 1311 scrie Epistola VI, Epistola VII şi Epistolele VIII, IX şi X. Dante pleacă la Verona unde va sta până în 1318 scrie Epistola XI, Epistola XII. În anul 1316 lucrează deja la redactarea Paradisului, cantică pe care o dedică, prin Epistola XIII lui Cangrande della Scala. Ultima cantică va fi împărtăşită publicului doar după moartea lui Dante, în 1322, de către fiii acestuia, după ce ultimele 13 cânturi au fost găsite în mod miraculos la opt luni de la moartea poetului. Din anul 1318 se stabileşte la Ravenna. Vor veni la Ravenna şi cei trei copii Pietro, Jacopo şi Antonia care vor rămâne alături de Dante până la moarte. În 1319 scrie cele două Eglogae în latină, o corespondenţă poetică cu profesorul bolognez Giovanni del Virgilio. Iar în anul 1320 scrie Quaestio de aqua et terra. Se îmbolnăveşte grav de febră malarică. Moare la câteva săptămâni după aceea, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321.

Surse: Divina comedie; Infernul, Dante Alighieri, Editura Minerva, 1982, Bucureşti, ro.wikipedia.org; www. humanitas.ro; www. s9.com;

Aniversari culturale 11.07.11(Luis de Gongora y Argote)

11.07.1561 S-a născut, la Cordoba, Spania LUIS de GONGORA y ARGOTE – poet şi dramaturg spaniol

450 ani de la naşterea poetului şi dramaturgului spaniol

Luis de Gongora y Argote s-a născut într-o familie bogată, pe 11 iulie 1561, la Cordoba. A studiat la Universitatea din Salamanca absolvind cursurile în 1585, fiind apoi ales canonic la o catedrală din Cordoba, funcţie care i-a permis să călătorească mult. În 1603 a fost mutat la tribunalul din Valladolid, în căutarea unor îmbunătăţiri în situaţia lui economică. La acea vreme, a scris unele dintre cele mai ingenioase corespondenţe ale sale, a legat o prietenie fructuoasă cu Pedro Espinosa şi a intrat în vrăjmăşie teribilă, cu rivalul său, Francisco de Quevedo. Deşi nu a publicat în timpul vieţii sale aproape nici una dintre poeziile sale, acestea au circulat din mână în mână şi au fost citite şi discutate pe larg. În 1609 sa întors la Cordoba şi a început să-şi intensifice tensiunea şi frumuseţea în stil baroc a versului său. În 1612 a scris Fabula lui Polifem şi Galateea "Fábula de Polifemo y Galatea", un poem în octave care parafraza un pasaj din mitologie Metamorfozele de Ovidiu. În 1613 scrie Singurătăţile "Las soledades", iar în 1618 Fabula lui Piram şi Tisbe " Fábula de Píramo y Tisbe". Luis de Góngora a scris de asemenea trei piese de teatru, de fermitate Isabela 1613, comedie Venatoria şi Dr. Carlino, ultima neterminată. În 1617 Philip III l-a numit capelan regal şi l-a primit la Curte. Pentru a reda această poziţie, cât a trăit la Curte până în 1626, a încercat să obţină funcţii şi favoruri pentru membrii familiei sale iar anul următor după ce şi-a pierdut memoria, s-a întors la Cordoba, unde a murit în urma unui atac cerebral, în mijlocul sărăciei extreme, pe 23 mai 1627.

Surse: Aniversări culturale, nr. 1/2011, Editura Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, 2011; ro.wikipedia.org; www.biografiasyvidas.com; es.wikipedia.org; www.spainisculture.com;

Aniversari culturale 25.05.11(Pedro Calderón de la Barca, Ziua Internationala a Copiilor Disparuti)

25.05.1681 A murit la Madrid, Spania PEDRO CALDERÓN DE LA BARCA – poet şi dramaturg spaniol

330 de ani de la moartea poetului şi dramaturgului spaniol

Pedro Calderón de la Barca s-a născut la Madrid pe 17 ianuarie 1600. Fiu al unui funcţionar al Consiliului de Finanţe, Calderón a fost educat la Colegiul Imperial Iezuit, a studiat dreptul la Universitatea din Salamanca şi logica, retorica şi matematica la Universitatea din Alcala, apoi abandonează studiile şi alege cariera miltară. Investit cavaler al ordinului militar Santiago, Calderón a participat la mai multe campanii militare în serviciul Ducelui de Infantado. La 50 de ani devine preot, dar continuă să scrie teatru ca dramaturg al curţii regale. Regele Filip al IV-lea l-a numit capelanul său onorific, poet al curţii şi conducător al spectacolelor regale. Din punct de vedere literar este considerat ultimul mare autor de Siglo de Oro (secolul de aur) în Spania. Se stinge din viaţă pe 25 mai 1681, la Madrid.

 

25.05 ZIUA INTERNAŢIONALĂ A COPIILOR DISPĂRUŢI

25 ani de la declararea Zilei Internaţionale a Copiilor Dispăruţi

Ziua de 25 mai a fost declarată în anul 1986 Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi la iniţiativa Crucii Roşii Internaţionale. Simbolul acestei zile a fost ales floarea de “nu-mă-uita” (Myosotis sylvatica), din pricina numelui ei, dar şi din cauza abundenţei acesteia în luna mai. Sunt organizate mese rotunde pe tema copiilor daţi dispăruţi, sunt răspândite mesaje de solidaritate cu familiile acestora, prin mass-media sau pe străzile marilor oraşe, sunt înălţate baloane colorate - semnul speranţei. În ziua de 25 mai şi implicit în perioada 21-25 mai se derulează o campanie de informare şi sensibilizare a opiniei publice în legătură cu creşterea numărului de copii declaraţi dispăruţi de către părinţi, prin sesizări adresate poliţiei şi sunt organizate evenimente în 15 ţări membre ale Federaţiei Europene pentru Copiii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual - Missing Children Europe, la care a aderat şi organizaţia noastră. Se acordă o atenţie sporită fenomenului copiilor care fug de acasă. În acest sens, adolescenţii sunt informaţi asupra riscurilor care derivă din alegerea de a trăi pe cont propriu la vârste fragede. Ziua de 25 mai este marcată şi în România. Cu acest prilej sunt distribuite materiale informative şi sunt organizate acţiuni de sensibilizare a autorităţilor pentru soluţionarea situaţiei copiilor dispăruţi. Comisia Europeana a decis în urmă cu doi ani să aloce un numar de telefonic unic pentru copiii dispăruţi. Acest număr este 116 000 şi este deja operaţional în România, Grecia, Ungaria, Ţările de Jos, Portugalia.

Surse: www.ro.wikipedia.org; ro.biog.it; thebeautifulbrain.com; www.teatrul-odeon.ro; www.interferente.ro; www.ziua.ro; sabaualina.wordpress.com ;

 

Aniversari culturale 6.03.11(Elizabeth Barrett Browning, Dumitru Kiriac - Georgescu)

6.03.1806 S-a născut, la Durham, Anglia ELIZABETH BARRETT BROWNING – poetă britanică

205 de ani de la naşterea poetei britanice

Elizabeth Barrett Browning s-a născut pe 6 martie 1806 la Durham, Anglia. Poeta Elizabeth Barrett Browning, cunoscută mai ales pentru poezia „Cum te iubesc?”, a rămas infirmă în copilărie, iar tatăl ei a forţat-o să stea în casă. În 1845, l-a cunoscut pe Robert Browning şi, după o perioadă în care acesta i-a făcut curte, lucru ţinut în secret faţă de despoticul ei tată, s-au căsătorit şi s-au stabilit la Florenţa. Într-o atmosferă de iubire, sănătatea ei s-a îmbunătăţit atât de mult încât a putut da naştere unui copil, Pen, spre stupoarea lumii medicale. Cea mai ambiţioasă lucrare a sa, romanul în versuri albe Aurora Leigh (1857), a avut un enorm succes la public. S-a stins din viaţă pe 29 iunie 1861, Florenţa.

6.03.1866 Se naşte, la Bucureşti DUMITRU KIRIAC – GEORGESCU – compozitor român

145 de ani de la naşterea compozitorului român

Dumitru Kiriac - Georgescu s-a născut la 6 martie 1866 în Bucureşti, ca fiu al Anastasiei şi al lui Gheorghe Kiriac. La juvenila vârstă de 14 ani se înscrie la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, pe care-l absolvă în 1885, unde a studiat cu profesorii: Gheorghe Brătianu, Eduard Wachmann şi Gheorghe Stephănescu. Bucurându-se de aprecierile profesorilor săi, a căror recomandare i-a înlesnit frecventarea Conservatorului Naţional de muzică din Paris, unde a studiat cu E. Pessard, Theodor Dubois, Louis-Albert Bourgauet - Decaudray şi Charle-Marie Widor. Tot la Paris se perfecţionează în arta compoziţiei la Schola Cantorum cu Paul Vidal şi Vincent d’Indi. Tot în capitala Franţei, la prestigioasele instituţii muzicale frecventate, Dumitru Kiriac - Georgescu studiază cu pasiune, talent şi hotărâre fermă cântul gregorian şi modurile medievale, fapt ce se va vedea mai târziu. Întors în ţară, Kiriac desfăşoară o bogată şi impunătoare activitate de dirijor, profesor, compozitor şi folclorist. Ca dirijor, Dumitru Kiriac - Georgescu îşi începe activitatea mai întâi la Biserica Albă din Bucureşti, continuând la corul Capelei române din Paris şi apoi la Biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, unde dirijează între anii 1909- 1928. În 1901, împreună cu un grup de tineri melomani, pune bazele Societăţii Corale Carmen, pe care o conduce între 1901-1918. În 1920, împreună cu George Enescu, Mihail Jora, Simeon Niculescu, Constantin Brăiloiu, Timotei Popovici şi alţii, devine membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români, azi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Se stinge din viaţă la 8 ianuarie 1928 în Viena.

Surse: www.wikipedia.org; www.guardian.co.uk; cercetatiscripturile.intercer.net; www.eparhiaargesului.ro; www.filarmonicapitesti.ro.

Aniversari culturale 8.12(Horatiu, H.Papadat-Bengescu, Marin Sorescu)

8.12.65 î.Hr. S-a născut, la Venusia, Italia QUINTUS HORATIUS FLACCUS – poet roman

Horaţiu, unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai literaturii latine, s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. La Venusia, un orăşel în sudul Italiei. Amintirile cadrului rustic, în care poetul şi-a petrecut primii săi ani, au rămas puternic statornice în mintea şi inima lui Horaţiu. Nu există informaţii despre mama poetului, şi se pare că a avut o doică.  Tatăl său era libert, însă dispunea de o condiţie materială relativ satisfăcătoare, deşi modestă. Devenise ulterior funcţionar al oraşului, şi s-a străduit să-i ofere o educaţie aleasă fiului său. Poetul s-a format la Roma, în cele mai bune şcoli, unde şi-a creat prieteni şi relaţii care depăşeau considerabil standardul îngăduit de obârşia sa. În şcoala lui Orbilius, „grămăticul”, nu se studiau decât poeţii vechi şi erau ignoraţi neotericii, ceea ce îl va frustra şi marca pe tânărul Horaţiu. El se străduia constant să depăşească nivelul celor din rândurile cărora provenea. Supraeul poetului a dominat întotdeauna pulsiunile psihicului. Horaţiu a fost un „hedonist” moderat. În anul 45 î. Hr., el pleacă la Atena pentru a-şi desăvârşi pregătirea intelectuală şi filosofică, alături de numeroşi tineri aristocraţi. Ca şi ei, se înrolează în rândul forţelor lui Brutus, animat de înflăcărate convingeri republicane, când izbucneşte conflictul dintre cezaricizi şi triumviri. Slujeşte ca ofiţer de fapt tribun militar, în legiunile lui Brutus. După înfrângerea lor la Philippi (42 î.Hr.) şi în urma armistiţiei generale, se întoarce ruinat şi deziluzionat la Roma. În 39 î.Hr., prietenii poetului, Vergiliu şi Varius, îl prezintă lui Mecena, care sfârşeşte prin a-l primi în cercul lui cultural-politic. Mecena îi acordă prietenia şi ocrotirea sa şiîii procură, în 32 î.Hr., o vilă în zona sabina, care va deveni locul privilegiat de meditaţie şi de creaţie al poetului. Înzestrat cu o condiţie materială confortabilă, Horaţiu se interesează de viaţa civică şi sprijină politica lui August, luând parte şi la bătălia de la Actium. A devenit prieten cu Octavian-August, mai ales după anul 20 î.Hr. Creaţia lui Horaţiu se împarte în trei compartimente literare esenţiale: „Satiricul”, „Liricul” şi „Didacticul”. Opera sa cuprinde Epodon liber (Epode), Carmina (Ode), Sermones (Sature) imnul Carmen Saeculare, redactat cu ocazia jocurilor seculare (anul 17 î.Hr.), precum şi Epistulae (Scrisori în versuri). Din această ultimă categorie face parte şi celebra „Epistula ad Pisones” (Scrisoare către Pisoni) denumită ulterior „Ars poetica”. În cercul lui Mecena, Horaţiu a venit în contact cu ideile epicureicilor. La Atena, în tinereţe, le agrease mai cu seama pe cele ale Noii Academii. Îmbătrânit înainte de vreme, Horaţiu se stinge din viaţă, la câteva luni după moartea lui Mecena, adică la 27 noiembrie 8 î.Hr., răpus probabil de un atac cerebral. Îşi lasă averea lui August şi este înmormântat alături de Mecena, undeva pe Esquilin, printre grădini.

8.12.1876. S-a născut, la Iveşti, Galaţi HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU – scriitoare româncă

Primeşte, din familie, o frumoasă educaţie muzicală şi literară (îndeosebi franceza); prin unchiul ei, atrasă de teatru. Studii la un pension de fete, „Bolintineanu", din Bucureşti (1887-1894). În ciuda dorinţei de a continua studii superioare (la Paris), renunţă, datorită prejudecăţilor timpului şi dragostei materne „excesive". Replica acestei renunţări forţate este căsătoria cu magistratul N. N. Papadat (cea 1896), om mult mai vârstnic, cu care nu va putea realiza comuniunea afectivă şi intelectuală dorită. O lungă perioadă de greutăţi (cinci copii) şi nemultumiri, cu peregrinări prin diverse oraşe de provincie (Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa, Galaţi) îi dau sentimentul dezolant de solitudine şi captivitate. Imposibilitatea comunicării spirituale cu un soţ refractar preocupărilor ei intelectuale deturnează nevoia de confesiune în lungi epistole către o prietenă scriitoare, Constanţa Marino-Moscu, care o îndeamnă să treacă la scrisul literar. Începuturi în limba franceză. Debut, în 1912, cu un necrolog la moartea actorului Petre Liciu, în ziarul monden La Politique (semnand Loys); adevaratul debut e însa începutul colaborarii la Viaţa Românească (1913), cu poemul în proză Viziune, urmat de suita prozelor lirice. Debut editorial cu volumul de proze scurte Ape adânci (1919). Urmează drama Bătrânul (1920), apoi volumul de proză Sfinxul (1920), Femeia în faţa oglinzii (1921), Balaurul (1923). Acesta din urmă, rod al unei experienţe trăite în timpul primului război mondial, ca soră de caritate în gara Focşani (1916-1917), marchează şi cotitura prozatoarei către observaţia exteriorităţii. Romanul Adrianei (1924), Romanţa provincială (1925) şi Desenuri tragice (1927) extind formula asupra unei geografii şi tipologii citadine, tot mai obiectivată. Fecioarele despletite (1926) este primul pas pe acest drum, fiind şi prima parte a unui ciclu epic construit din mers, „cronică a familiei" Hallipa: Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938), Străina (1946, pierdut), între aceste volume mai scrie Logodnicul (1935), roman autonom, şi, în ultima fază de "creaţie, romanul Fetiţa în 1930, revista Tiparniţa literară îi consacră un nr. omagial, subliniind dimensiunea europeană a operei. În 1933, după pensionarea soţului ei, se stabileşte, cu familia, în Bucureşti. La 60 de ani primeste Marele Premiu al S.S.R. (1936), votat de un juriu format din L. Rebreanu, T. Arghezi, Perpessicius, Al. Busuioceanu şi S. Cioculescu. Premiul Naţional pentru proză (1946) consacră o creaţie de fapt incheiată. Câteva, rare, intervenţii publicistice postbelice mai amintesc existenţa scriitoarei, atinsă de o boală îndelungată şi penibilă, care o răpusese psihic înaintea dispariţiei fizice (1955). Hortensia Papadat-Bengescu. poate fi considerată drept cel mai modern dintre prozatorii noştri din prima jumătate a veacului XX; creatoare a unui teritoriu românesc inconfundabil, cu o bogată existenţă inaparentă, populat de personaje bântuite de obsesii, nevroze, stări psihice anormale şi totuşi situate în marginile - lărgite - ale normalităţii, aşa cum evoluţia mentalităţilor a sfârşit prin a le accepta. De la notaţia lirică a primei scrieri literare, scurta compoziţie Viziune, până la obiectivitatea întinsului roman Rădăcini, scriitoarea străbate spaţiul enorm care desparte perspectiva microscopică asupra personajului de perspectiva larg deschisă asupra unei intregi lumi fictive de o mare bogăţie şi coerenţă interioară. Interzisă de regimul comunist şi trăind la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţă, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi şi de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la Bucureşti, la vârsta de 79 de ani.

8.12.1996 A decedat, la Bucureşti MARIN SORESCU – scriitor român

Marin Sorescu născut la 19 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj, este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Şcoala primară a făcut-o în comuna Bulzeşti.  Începe liceul "Fraţii Buzeşti", Craiova, transferat apoi la Şcoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954.  Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960).  Stabilit la absolvire în Bucureşti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară, ca poet, romancier, dramaturg, eseist.  Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin Sorescu poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franţa, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate. A publicat primul său volum "Singur printer poeţi")în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist care atenuează reflecţia gravă, deconcertant, de multe ori feroce în profundul său simţ critic. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul "La lilieci", un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Ideea i-a venit lui Marin Sorescu în momentul în care acesta se afla cu o bursă în SUA la Universitatea din Iowa când i-a căzut în mână un volum al poetului american, Edgar Lee Masters intitulat Spoonriver, construit în acelaşi mod. Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi considerată şi ea ca fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia ţeapă", "Răceala". Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA). Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa. A condus revista literară "Ramuri" şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Craiova. Critici de talie internaţională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. În ţarã i-au fost decernate cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor (de şase ori). Dintre premiile internaţionale cităm: Premiul Herder, Viena, 1991; Medalia de Aur pentru poezie "Ospiti Napoli", 1970; Premiul "Fernando Riello", Madrid 1983; Premiul "Felix Romuliana", Belgrad 1994. În România Marin Sorescu ocupă un loc important în programa şcolarã, atât în învăţământul preşcolar, prin cărţile sale pentru copii, cât şi în învăţământul primar şi liceal şi în Facultăţile de Filologie. La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman. Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în ţară şi străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995). Amurit in anul 1996, Bucureşti.