Aniversari culturale 15.06.2014 (Mihai Eminescu)

15.06.1889 S-a stins din viaţă, la Bucureşti, MIHAI EMINESCU – poet român

125 ani de la moartea poetului român – EXPOZIŢIE DE CARTE

Mihai Eminescu, pe numele adevărat Mihail Eminovici, s-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoşani, fiind al şaptelea copil din cei unsprezece pe care i-a avut căminarul Gheorghe Eminovici şi soţia sa, Raluca. Ipoteştii, locul mirific al copilăriei, l-a dezmierdat şi l-a fermecat pentru eternitate cu şoapta pădurilor şi susurul izvoarelor, o perioadă pe care poetul o evocă mai târziu cu nostalgie: "Unde eşti, copilărie Cu pădurea ta cu tot?", "O, rămâi". Crescut cu dragoste maternă, Mihai Eminescu îi simte duioşia mângâietoare pe care o va exprima mai târziu: "O, mamă, dulce mamă ", "O, mamă". Studiile primare le face la Cernăuţi, având şansa unui profesor de limba română cu o profundă cultură, Aron Pumnul, la a cărui bibliotecă bine dotată poetul are acces, prilej cu care citeste "Lepturariul", o antologie cuprinzătoare care conţine numele şi operele poeţilor români evocaţi ulterior în poezia "Epigonii". În 1864 pleacă în pribegie prin ţară cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu, iar între 1867-1869 cu trupele Iorgu Caragiale şi Pascaly, fiind angajat ca sufleor şi copist de roluri. În ianuarie 1866, la moartea profesorului Aron Pumnul, Mihai Eminescu scrie prima sa poezie, intitulata "La mormântul lui Aron Pumnul" şi semnată Eminovici, în care durerea poetului este exprimată cutremurător: "Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină". Tot în acest an, trimite la revista "Familia", a lui Iosif Vulcan, poezia "De-aş avea", acesta fiind cel care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Între 1869 şi 1872, Eminescu este student la Facultatea de Filozofie din Viena, audiind şi cursuri de la alte facultăţi, participă la pregătirea unei serbări organizate cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii Putna a lui Ştefan cel Mare, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte pe Veronica Miele şi începe colaborarea la revista "Convorbiri literare". În 1870, la numai 20 de ani, Mihai Eminescu trimite revistei ieşene "Convorbiri literare" poeziile "Venere şi Madona" şi "Epigonii", precum şi basmul "Făt-Frumos din lacrimă". Intuiţia valorică a lui Titu Maiorescu îl face pe marele critic să spună, după apariţia în revistă a celei de a treia poezii eminesciene, "Mortua est", că tânărul Eminescu are geniu, numindu-l" poet în toată puterea cuvântului". Din această perioadă datează şi alte creaţii literare: "Junii corupţi", "Geniu pustiu", "Împărat şi proletar", "Înger şi demon", nuvela "Sărmanul Dionis". Între 1872-1874, Mihai Eminescu este înscris ca student la Facultatea de Filozofie din Berlin, cu o bursă oferită de "Junimea". Îl preocupă în această perioadă mitologia autohtonă şi versifică basmul "Călin Nebunul" şi basmul cules de germanul Richard Kunish, mai întâi sub titlul "Miron şi frumoasa fără corp", apoi "Fata în grădina de aur", care vor fi înnobilate cu idei filozofice profunde în poemul "Luceafărul" 1883. În această perioadă poetul se pătrunde spiritual de filozofia romanticului Schopenhauer şi de filozofia indiană care-l cucereşte atât de mult, încât învaţă singur sanscrita, pentru a putea citi operele în original. Gândirea structurată în această perioadă îşi va pune amprenta pe toate creaţiile următoare, care compun cea mai profundă şi valoroasă parte a operei eminesciene. Revenit în ţară spre sfârşitul anului 1874, Eminescu lucrează la Biblioteca Centrală din Iaşi, apoi ca revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie în care îl cunoaşte pe Ion Creangă şi între ei se leagă o prietenie sinceră şi profundă. Scrie acum un număr de poezii dedicate iubirii: "Crăiasa din poveşti", "Lacul", "Dorinţă", "Călin (file din poveste)". În 1877 Eminescu vine la Bucureşti, fiind chemat de Titu Maiorescu şi este angajat ca redactor, apoi redactor şef la ziarul "Timpul", unde poetul-editorialist scrie articole de presă cu aceeaşi profunzime a inteligenţei sale neobişnuite, depunând o muncă istovitoare alături de Ioan Slavici şi I.L.Caragiale. În perioada 1878 - 1880 Eminescu publică în această perioadă mai multe poezii erotice "De câte ori, iubito", "S-a dus amorul", "Pe lângă plopii fără soţ", "Departe sunt de tine", "Pe aceeaşi ulicioară", versuri de evocare a satului natal "O, rămâi" şi meditaţii asupra morţii "Rugăciunea unui dac". În perioada următoare, Mihai Eminescu scrie cea mai importantă parte a operei sale, poemele filozofice de o valoare unică în literatura română: "Revedere", "Scrisorile", "Glossa", "Odă (în metru antic)", "Luceafărul". În anul 1883 apare primul volum de "Poezii" scrise de Mihai Eminescu, sub îngrijirea şi editarea lui Titu Maiorescu. Boala necruţătoare îl chinuie şase ani, timp în care Eminescu a avut rare momente de luciditate. În octombrie 1883 Vasile Alecsandri conferenţiază la Ateneu "în scop de binefacere" pentru întreţinerea lui Eminescu într-o casă de sănătate la Ober Dobling, lângă Viena, în Institutul de alienaţi, unde stătuse cu patru decenii înainte şi Lenau, poet german născut în România. În 1884 Eminescu îşi revine şi în aprilie funcţionează ca profesor suplinitor de geografie şi statistică la o şcoală comercială din Iaşi. În vara lui 1885 merge la odihnă la Liman, în Odessa, iar în toamnă este adjunct de bibliotecar la Biblioteca Universităţii. În noiembrie 1886 boala revine şi este internat în ospiciul de lângă Mănăstirea Neamţului, unde stă şase luni, după care este externat şi îngrijit de sora sa, Harieta. În 1888 vine la Bucureşti şi este director onorific la revista "Fântâna Blanduziei". În februarie 1889 boala se agravează şi este internat din nou în sanatoriul doctorului Suţu, unde şi moare la 15 iunie 1889, fiind înmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti. 

Surse: Viaţa lui Mihai Eminescu, George Călinescu, Bucureşti, 1975; ro.wikipedia.org; www.autorii.com; www.biography.com;